Ion Mureșan – Introducere în poezie

Tace o vreme. Apoi: „Nu cumva piciorul acela era lung și alb ca spuma laptelui și uneori atingea cu degetele mici și rozalii acoperișurile blocurilor, iar alteori se înălța încât părea un norișor de puf?” „Ba da, se prea poate!” îi răspund. „Și dacă te uitai cu un binoclu puternic puteai vedea sub pielea aceea albă, țesătura de vinișoare albastre ca niște pârâiașe de munte sub zăpadă?” „Bineînțeles că e așa.” „Stai puțin. Pe partea pe unde era tăiată în jumătate avea lipită o folie de staniol argintiu, astfel că atunci când se rotea arunca jeturi de lumină peste pădurile verzi ce mărginesc cartierele orașului, ca un far, și plângea cu un singur ochi, iar cum se rotea stropea cu lacrimile, ca un aspersor, străzile orașului și stropi fini intrau prin ferestrele deschise în casele oamenilor?” „Întocmai” îi răspund.

Am avut o nevastă care m-a părăsit

din cauză că scriu poezii.

„Am terminat de scris un poem”, zic. Dă farfuriile de pe masa din bucătărie la o parte, își așează capul în palme și zice: „Te rog să mi-l citești!” Îl citesc. „E foarte frumos!” zice. „Vrei să-mi dai manuscrisul ca să-l citesc eu cu vocea mea interioară?” Îl citește și din loc în loc se oprește și exclamă:„E foarte frumos! E un poem foarte bun!”. Apoi: „Aici, în versurile cinci și șase, ce ai vrut să spui?” „Nimic deosebit. Azi dimineață am ieșit pe balcon. Cerul era de un albastru desăvârșit. Dar am avut o ciudată senzație de imperfecțiune a lumii. Și atunci am avut o viziune, o imagine: am văzut o jumătate de femeie plutind deasupra orașului.

Vezi articolul original 356 de cuvinte mai mult