Alexandru Vlad – Scurtă vizită acasă

„Aș ridica din umeri și n-aș răspunde altceva, după cum nici el nu mi-a răspuns când am tren. Cam asta m-ar întreba, dar o s-o iau pe linie înainte până la gara următoare. E vreme bună, apoi nici n-am chef să-l văd, să mă tot întrebe în timp ce mătură și să mă mir cine a putut lăsa atâtea coji de semințe și hârtii când aici nu-i nimeni și nici azi-dimineață n-am văzut. În dreapta și în stânga era câmpul, iar în mijloc linia și eu mergeam tot pe linie înainte, adică pe lângă linie, pe cărare, soarele urcase pe cer și era cald, eu țineam haina plină de praf pe mânecă și mergeam așa, numai în cămașă, pe lângă linie, și oțelul ei strălucea în soare, arcuindu-se undeva înainte, iar în dreapta și în stânga era câmpul plin până departe de căpițe de fân și printre ele mușuroaie ca niște căpițe mai mici, așa cum se vedeau bine acum, căci aruncau încă umbră.”

Stam acolo și tremuram de frig și mă uitam pe pereți și mă gândeam dacă se poate face altceva în gară decât să stai să te uiți pe pereți și să tremuri de frig într-o sală de așteptare murdară, de parcă peste noapte s-ar fi strâns acolo oameni numai să mănânce, să facă murdărie. Era frig, așa cum poate fi câteodată vara dimineața, de te face să crezi că-i toamnă deja, septembrie sau octombrie, un frig amestecat cu ceață, de parcă-i tot una. Ba ieșeam afară și mă uitam la cerul senin și albicios deasupra ceții și apoi iar veneam înăuntru, schimbam frigul de-afară cu cel dinăuntru, care intra mai pe nesimțite, și așteptam să mai treacă ceva din vreme.

Vezi articolul original 3.872 de cuvinte mai mult