„Aș ridica din umeri și n-aș răspunde altceva, după cum nici el nu mi-a răspuns când am tren. Cam asta m-ar întreba, dar o s-o iau pe linie înainte până la gara următoare. E vreme bună, apoi nici n-am chef să-l văd, să mă tot întrebe în timp ce mătură și să mă mir cine a putut lăsa atâtea coji de semințe și hârtii când aici nu-i nimeni și nici azi-dimineață n-am văzut. În dreapta și în stânga era câmpul, iar în mijloc linia și eu mergeam tot pe linie înainte, adică pe lângă linie, pe cărare, soarele urcase pe cer și era cald, eu țineam haina plină de praf pe mânecă și mergeam așa, numai în cămașă, pe lângă linie, și oțelul ei strălucea în soare, arcuindu-se undeva înainte, iar în dreapta și în stânga era câmpul plin până departe de căpițe de fân și printre ele mușuroaie ca niște căpițe mai mici, așa cum se vedeau bine acum, căci aruncau încă umbră.”
Vezi articolul original 3.872 de cuvinte mai mult
Comentarii recente