fata noptii

revista blogurilor

Vasile Oanea, fotograful din Breb


vasile oanea

vasile oanea

    Trecut de 50 de ani, Vasile Oanea a lui Indruţ din Breb, visează la nemurire probabil dar mai ales la recunoaştere. Îmi spune că este unic în lume şi sesizând privirea mea care spune ceea ce cuvintele sunt dresate să nu exprime, continuă pe un ton voit amorf, atent la reacţii: mai îs omeni în lumea asta care fac fotografii, alţii care scriu versuri ori poveşti da io îs sânguru care le fac pă tăte şi nu am numa opt clasă. Înţeleg acum că Văsălie a lui Indruţ e multilateral, că încearcă să-şi depăşească condiţia de ţăran din Brebucu marmaţian dar şi faptul că, pe undeva e nemulţumit de lipsa de recunoaştere din partea muritorilor de rând, absenţi de feliu lor, insensibili la întâlnirea cu valoarea.

L-am întâlnit vara trecută la Jocul satului organizat la insistenţele unor străini dornici să realizeze fotografii şi filmări cu obiceiuri europene şi exotice totodată pentru britanici, când am fost confundat cu unul dintre străinii ce colindă Maramureşul în căutarea ineditului. Privea şăgalnic tinerii ce jucau sub Soarele puternic al verii pentru alţii,jucau absenţi, doar pentru că au fost rugaţi ori pentru că li s-a promis o bere la bufetul din centru, cine ştie? Cu un Smena pe film agăţat de gât şi eu am fost tentat să-l cred venit din alte zări, nimic din el nu arăta că e omul locului, pur şi simplu nu se potrivea scenei de ansamblu deoarece evident făcea eforturi atât pentru a se integra peisajului de ansamblu, dar şi pentru a se detaşa, de a spune fără cuvinte că e altfel. Cu siguranţă că nu e un om fericit mi-am spus, deşi arbora un zâmbet larg ce părea să exprime exct contrariul.

Da, Vasile Oanea e ţăran marmaţian dar face fotografii pe care le developează când merge la oraş şi apoi le aranjează în albume, scrie versuri, scrie cronica satului de o mulţime de ani şi din când în când scrie câte un articol pe care apoi îl trimite unor publicaţii sperând că va fi apare în numărul următor. În câteva rânduri a reuşit să publice scurte materiale, unele însoţite de fotografii, cele apărute în România pitorească fiind cele pe care le iubeşte îndeosebi. Dar mai ales încearcă să iniţieze corespondenţe cu diverse personalităţi din ţară, convins fiind că locul său e lângă acestea aşa cum este şi în satul pe care îl iubeşte.

Din vorbă în vorbă am ajuns acasă la Vasile şi îmi arată mândru comoara din spatele pereţilor anonimi de lemn: articole, poze, însemnări, cărţi stivuite una peste alta, lădoiul încuiat unde protejează cele mai valoroase creaţii şi referiri la viaţa şi opera sa. Am mai văzut o cameră asemănătoare, în oraş însă, e camera unui om pasionat, iscoditor, dornic de mai mult, de mai bine. În lumina slabă şi difuză un pat ţărănesc aliniat cuminte de-a lungul peretelui îmbrăţişează o bătrână bolnavă, îmbrăcată, cu opinci în picioare, gata parcă de plecare undeva, geme din când în cînd obosită, resemnată, conştientă de tot şi de toate. E mama, spune parcă mai încet Vasile, o trecut de optzeci…

Stingheriţi, ne întoarcem la ale noastre: aici scriu cronica satului, uite o poză cu poeţii adunaţi la Deseşti cândava, aici e un străin care a cules folclor pe la noi. Apoi brusc, parcă nu mai avem ce să ne spunem, realizez că nu am făcut pozele pentru care am venit şi am văzut o mulţime de tineri şi vârstnici în haine tradiţionale… Vasile insistă să scriu ceva în Cartea de oaspeţi deşi îi spun că nu sunt o persoană cunoscută şi mă conformez, parcă sunt măgulit de insistenţa sa, unde mai pui că e prima în care îmi las urmele trecerii…

Mă despart de Văsălie a lui Indruţ bucuros că l-am întâlnit, conştient că am putea povesti zile întregi despre sat şi oamenii săi, despre sat şi oamenii care l-au vizitat, trist în acelaşi timp din motive incerte. Pornesc pe uliţele Brebului în căutarea fotografiilor ce mă aşteaptă să le descopăr şi să le încremenesc pentru totdeauna dar nu-mi pot lua gândul de la Vasile. Îşi va găsi liniştea? Se va împăca cu sine? Greu de spus, probabil nu.

După o vreme îl văd cu coada ochiului, strecurându-se pe lângă un gard ca o stafie, cu Smena în bandulieră. Pentru o clipă privirile noastre se întâlnesc şi ne zâmbim complice, aproape prieteni, aproape străini, apoi ne despărţim cu sentimentul că ne vom reîntâlni cândva, nu foarte repede însă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Iulie 8, 2013 de în despre maramures şi etichetată , , , .

pagerank

Fatanoptii.wordpress.com Pagerank

Statistică

  • 8,009 hits

23.06.2014

Flag Counter

Arhive

Follow fata noptii on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: