Ofițerul Nicu Negrici își începe amintirile în iunie 1941, cu momentul în care mareșalul Antonescu transmite „acel nefast” (p.22)“: Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!”. Autorul se arată uimit de entuziasmul celor 5000 de soldați care își exprimă fără rezervă acordul pentru declarația de război. Sigur că această uriașă adeziune se datora convingerii că ei, toți, vor merge la război pentru a lupta pentru reîntregirea neamului. Spre uimirea tuturor, trei persoane din acea masă uriașă de bărbați s-au opus, iar autorul ține să le menționeze numele, ocupația și localitatea de proveniență, probabil un mic semn de respect pentru curajul și, mai ales, pentru simțul realității exprimat în așa circumstanțe.
„… dacă această nebunie a lumii poate fi numită lege și morală.”
Încerc să nu las aversiunea mea față de orice fel de agresiune să îmi influențeze lecturile. Evit, pe nedrept și exclusiv din rațiuni de protecție personală, lecturile despre războaiele reale. Fără a fi adepta păcii cu orice preț, cred că educația, caracterul, decența și înțelepciunea sunt cele care pot face diferența în luarea deciziilor. Înțeleg raționamentele care conduc spre un conflict, dar mai presus de contexte, de scopuri mărețe, de conotațiile justițiare sau de explicațiile progresiste, pentru mine războiul reprezintă eșecul cuvântului în fața primitivei agresivități. Și indiferent cât de mult marchează civilizația, devine, prin energiile negative și mințile diabolice concentrate o expresie a urii, a orgoliului, a cruzimii şi a lipsei de umanitate. Un carnagiu înfiorător.
Mulți dintre cei care au trăit experiența războiului au rezerve în a povesti amănunte, rușinați parcă de grozăvia la care…
Vezi articolul original 1.164 de cuvinte mai mult
Comentarii recente