Pită unsă cu un dor

Şi au trecut ani mulţi şi m-am trezit într-o zi, în zilele noastre, în magazin, unde am văzut un sortiment de pâine care semăna cu pâinea de casă. „Pită cu cartofi” scria pe etichetă. Şi mie mi-a fost cumva ruşine să cer pită. Am cerut pâine cu cartofi. Şi vânzătoarea a întrebat „din asta, pită?”, de parcă era vorba de pâine cu secară, pâine cu măsline, pâine unsă cu dulce ipocrizie, sau că pâinea aia se numea pită, cum ciabatta se numeşte ciabatta, nu ca şi cum aia era pită… şi brusc mi-a fost ruşine de ruşinea mea.
M-am simţit ca şi cum aş fi aruncat la coşul de gunoi al snobismului toate dărabele de pită de casă unse cu unsoare peste care puneam ceapă sau „crastaveţi”, părădăiţi sau unt şi dulceaţă de chiersăci de ghie şi toate momentele alea-n care simţeam nevoia să fim integraţi printre ei, să fim acceptaţi şi să fim egali, că era un privilegiu pentru noi să fim de-ai locului şi simţeam că numai aşa, vorbind ca ei, se putea.

Poteci de dor

Am citit azi o postare scrisă de cineva care a avut bunici în satul bunicilor mei. Există un grup al „sătenilor” pe care, din când în când, ne mai amintim de vremurile-n care cea mai mare problemă a noastră era ploaia care ne împiedica să ieşim pe uliţă. Sau că, în urmă cu o seară, când ne-am dus în grup la furat de „floare”, cel care a intrat nu a fost atent şi a călcat nişte straturi şi satul era gata să dea-n clocot şi noi să fim deconspiraţi.
De pe acel grup aflăm ce s-a mai schimbat prin sat, cât de puţin a nins în comparaţie cu anii-n care nu putea intra nicio maşină-n sat, atât de mari erau zăpezile, cum mai arată casele de lângă care eram alungaţi noaptea, că noi prea râdeam şi cei de dincolo de geamuri prea erau osteniţi de lucru de la câmp ca…

Vezi articolul original 785 de cuvinte mai mult