Cântecul zorilor

„Până atunci nu-mi fusese foame, dar vederea lui îmi trezise pofta de sânge. L-am luat de braț și l-am tras după mine spre curtea bisericii. Nu era nimeni acolo. Nu avea cum să fie. M-a urmat, precum mă urmaseră atâția înaintea lui, plin de încredere, înșelat de acea chimie a trupului care-i spunea să nu se teamă de mine. De altfel, nici eu nu mă gândeam că va trebui să-l omor mai târziu, în acel moment nu doream decât să fiu lângă el, în plimbarea aceea nocturnă. Era un sentiment ciudat de comuniune, dar asta nu însemna nimic.”

Ana-Maria Negrilă

O tânără recent transformată în vampir este convinsă de către mentorul ei că menirea lor este să îşi vâneze semenii pentru a proteja rasa umană. Numai că, încet-încet, ea începe să realizeze că i se ascunde ceva, ceva legat de cele două creaturi stranii, asemănătoare unor păsări uriaşe, pline de cicatrici, care le veghează crimele… Să fie aceştia îngeri, şi vânătoarea începută să aibă legătură cu o încercare disperată de a găsi izbăvirea?…(Oliviu Crâznic, Vampirismul in literatura româna)

*

Cu patruzeci de ani în urmă, cu puțin înainte de război, stăteam pe-o latură a străzii pe când ceața se desfăcea fâșii-fășii agățată de colțurile caselor. Doar câțiva oameni mergeau grăbiți spre Dudești, era frig și umezeală, o seară ca de toamnă târzie, un septembrie cenușiu și fatal. Cu toții simțeam apăsarea din aer și poate eu mai mult decât ceilalți. Vântul bătea, dar ceața nu dădea semne că s-ar subția…

Vezi articolul original 1.472 de cuvinte mai mult