fata noptii

revista blogurilor

Flori de câmp


Pentru Măriuca, fata care m-a făcut fericit într-o toamnă târzie, când eram foarte singur şi foarte trist, spuse badea Vasile, dând pe gât paharul cu horincă de poame. Apoi se rezemă de spătarul putred de amintiri oftând adânc, în timp ce în ochiul de sticlă, albăstriu ca ceriul verii, se vălătuceau imagini doar de el văzute. Nimeni nu-şi putea explica strania alergătură a chipurilor din ochiul bătrânului deşi toţi o vedeau oarecum, ori credeau că o văd, cert este că în astfel de momente ochiul cel sănătos prindea a zâmbi chipurilor ce se perindau prin mintea moşneagului, cu siguranţă chipuri de fătuci bălaie şi pline de viaţă, altfel nu s-ar fi explicat viaţa încăpută în ochiul celălalt, zâmbetul stafios aninat în colţul drept al gurii în timp ce, în cel stâng, fumega agonizant un ciot de ţigară de pe vremea războiului.
Părea singur în bufetul- scăpat neglijent de cineva pe o coastă de deal, doar el şi holograma unei Măriuci de pe vremuri care îl bântuie încă, blând însă, ca o gură de horincă înfuiorată sfios pe lângă un strop de miere străbătut de o rază târzie de soare. Da’ nu eşti supărat pe ea, bade Vasile? prinse a întreba un fecior tocmai din celălalt capăt al încăperii, cu siguranţă mai ştiutor decât mine, poate unul dintre cei care l-au ascultat de multe ori depănând amintiri din războiaie, din vremea foametei, a lăcustelor sau a molimelor.
Tu eşti tânăr şi prostuţ, răspunse bătrânul şi o scânteie, abia vizibilă, prinse viaţă în restul uitat al ţigării, cum să te superi pe ea? O să afli, ai timp bugăt, că în viaţă fericirea e floare rară. Unii cred că poţi fi fericit adunând bogăţii, sau având prieteni printre domni ori umblând din muiere în muiere. Nu, dragul moşului, nu e aşe simplu şi nu tăţi oamenii au parte de fericire. Apoi dacă alături de ea am avut parte de zâle fericite, puţâne, nu multe e drept, nu poci fi niciodată supărat pe ea ci doar poci a-i mulţumi ei şi sorţii că ne-am întâlnit şi ne-am uitat împreună la ceriul înstruţat cu stele de deasupra Poienii Mărului.
Abia atunci observai în mâna scorburoasă a moşului, odihnind pe genunchi, o floare albăstrie, ciudată, străbătută de o rază de lumină scăpată printre scândurile încăperii. Nu am mai vazut o astfel de floare, cu o transparenţă şi un aer misterios care mi-au captat atenţia şi m-au făcut să-mi promit că voi găsi şi eu una şi o voi fotografia-o, încercând sa captez astfel misterul, frumuseţea, parfumul ei, aparte, de bună seamă. Chiar când mă pregăteam să ies, sorbind ultima picătură de cafea, bătrânul- care păruse că îşi terminase povestea, adăugă: Aşe m-o întrebat şi ea odată, da’ nu îi fi supărat mine, şi io i-am zâs ce i-am zâs, nu ştiu dacă o înţăles ori ba. Da’ aşe să ştiţi că atunci când a fi să mor, oi muri cu un zâmbet liptit de faţă, că ultimul chip pe care l-oi vedea a fi al ei, aşe cum am văzut-o io în Poiana Mărului cu o floare albăstrie prinsă în păr, când ceriul părea că se îmburdă pe noi şi greierii atâta or cântat că or făcut gâlci la picioare.
Evident, floarea din mâinile moşului era tocmai floarea preferată a fătucii, iar hotărârea mea de a găsi şi poza una era acum şi mai mare. O babă, întâlnită în drum, îmi explică cum să ajung la poiana cu pricina, apoi o aud comentând cu jumătate de gură: şi dumneata ai ascultat poveştile lui Vasile, da’ să ştii că femeia aia o eczistat numai în capu’ lui prost, nu de-adevăratelea... Nu o iau în seamă, răutatea oamenilor răbufneşte deseori cu un elan greu de înţeles, mai ales dacă e vorba de poveşti ţesute între un fecior şi o fătucă, poveşti distorsionate de bună seamă de răii şi clevetitorii lumii.
Ajung uşor în poiană, e la un pas de sat însă are aerul că e dincolo de cele lumeşti. Imediat simţi că eşti într-o altă lume, evident fără să ştii cauza, mirosul de miere slobozit de flori te învăluie uşor, doar glas de păsări străpunge liniştea, subliniind parcă monotonia aparentă a corului de greieri care îşi eliberează cântul printre firele de iarbă. Găsesc flori albăstrii cu uşurinţă şi, în genunchi- ca într-o rugă solemnă, încep să le pozez, să găsesc cea mai potrivită încadrare, cel mai bun unghi şi, mai ales, cea mai nimerită cădere a luminii, astfel încât poza mea să prindă viaţă, să vibreze, la fel ca cea din mâna bătrânului.
Un fior tainic mă cuprinde, se insinuează subtil de-a lungul spinării arcuite.
O clipă greierii par a asculta ei însăşi melodia scăpată flegmatic printre picioarele lor păroase.
Şi vântul, da vântul, se transformă în mângâiere delicată şi caldă, degetele lui se plimbă abia simţit prin barba-mi încâlcită.
Văd aproape limpede cum paşi uşori, imateriali se însinuează în iarbă, mişcând imperceptibil florile.
Un foşnet … e părul bălai, greu, vălurind lumina şi vântul…
Atunci ştiu. Povestea bătrânului nu e scorneală.
Măriuca bântuie încă Poiana Mărului, la fel mintea şi sufletul omului.
Ea e prezentă acum, aici, mirosind sau doar admirând florile albăstrii, îngânând un cântec despre dragoste, despre acea dragoste care pârjoleşte în jur fără milă şi care nu se poate sfârşi fericit nicicând. O dragoste pe care ea, femeia telurică, nu o înţelege, o înspăimântă şi nu o doreşte.
Nicicând. Nicăieri.
Pozele mele sânt fade, nu au strălucire, nu au viaţă. Totuşi sânt clare, unele păstrează în memorie mângâierea dimineţii, aburii respiraţi de pământ şi transformaţi în perle. Dar floarea mea nu e vie, în ea nu licăreşte amintirea…
Plec, cu gândul să revin când, poate, lumina va fi alături de mine şi pozele vor putea şopti povestea celor doi, aşa cum a fost. Sub o poartă, badea Vasile pare că mă aşteaptă. Priveşte oarecum oblic în direcţia mea şi ştiu că urmează o confesiune. Mi s-a mai întâmplat. Uneori, chipul meu aspru, încadrat de o barbă dezlânată, tăcerea obositoare, uneori doar obosită, îndeamnă la spovedanie. Aşa că mă aşez pe bancă şi aştept.
De data asta nu am ghicit. Confesorul e mut. Pare chinuit de cuvinte. De cele care vor să iasă năvalnic din gura-i ştirbă, ca un blestem ori doar ca o rugă. Dar şi de cele care se încăpăţinează să rămână în întunericul definitiv al lumii, al nenaşterii. Aşa pare, pentru bătrân, cuvintele sunt inamici periculoşi, care odată strecuraţi afară zboară haotic, incontrolabil şi pleznesc peste faţă chipurile dragi. În urma lor doar lacrimi.
Da, cuvintele nu sânt prietenii omului.
Bătrânul Vasile, cu barba nerasă de două săptămâni, cu hainele ponosite, cu gura ştirbă, cleioasă, scârboasă, are viaţă doar în ochi. Uneori trişti, alteori melancolici, mai mereu umezi.
Ambii.
Rar, o sclipire, o fantomă defilând în ochiul de sticlă, cu hainele-i albe şi lungi, cu o coroniţă de flori de câmp, multe albăstrii.
Şi atunci, umerii moşului se îndreaptă uşor, un fior traversează corpul ăsta plecat deja spre dincolo.
Doar floarea albăstrie e vie cu adevărat, o lumină interioară continuă să palpite în ea.
Speranţa? Amintirea?
Cuvintele nu îşi mai au rostul. Se pare că au fost eliberate cu mult timp în urmă şi şi-au făcut treaba. Ce a fost să fie spus, s-a spus. Nimic în plus.
Pentru mine, omul oraşului, obişnuit cu pixeli, camere foto, bliţuri, carduri, prelucrări, manipulări, internet, lumea virtuală cocoţată pe spatele celei reale, etc, etc, eşuarea lui Vasile în trecut, fie el şi cel proiectat de juna şi irezistibila Măriucă mi se pare exagerată, de neînţeles. Până la urmă toate femeile sânt mai mult sau mai puţin la fel. Niciuna nu merită să renunţi la tot pentru ea. Viaţa trebuie trăită şi dacă dragostea nu este reciprocă e un chin inutil, un rău care trebuie smuls din rădăcină până nu devii, aidoma lui Vasile, un sclav al unui vis, al unei imagini ireale.
Vasile pare să-mi citească gândurile, aşa că murmură, abia inteligibil:
Nu uita, omul care ştie că e iubit devine arogant.
Parcă obosit de cuvintele şoptite ori de înţelesul lor ascuns, bătrânul rămase o clipă cu ochii proptiţi într-un fir de iarbă. Respiraţia îi devine mai rară, capul i se odihneşte de lemnul cioplit. Pare că a adormit. Un fior, un gând mă săgeată. Poate că nu a adormit, ci a plecat. Aşa că mă ridic brusc şi îmi văd de drum. Chiar nu am chef de complicaţii.
Arunc o privire peste umăr. Vasile pare senin, un zâmbet parcă i-a înflorit în colţul umed al gurii şi se târăşte încet, încet, cotropindu-i treptat întreaga faţă. Dar ochii închişi ascund ultima rămăşiţă de viaţă, cea care se zvărcolea uneori printre genele-i albe.
Un fuior de fum se opinteşte să răzbată spre cer din ţigara aproape stinsă.
Doar floarea albăstrie mai freamătă în mâinile noduroase. Lumina aceea din interior încă pâlpâie.
Amintiri, speranţe, vise, iluzii…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la August 8, 2014 de în admin şi etichetată , , , , , , .

pagerank

Fatanoptii.wordpress.com Pagerank

Statistică

  • 8,060 hits

23.06.2014

Flag Counter

Arhive

Follow fata noptii on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: