PIANUL

„Dacă sunetele nu stau în pian, și nu stau nici în pianist, atunci unde stau?

Ajuns în acest punct, eu, ca autor, am două soluții:

Mă mulțumesc cu această constatare, și las pe fiecare dintre cei care au curiozitatea să citească rândurile de față să-și de un păspuns personal;
Încerc să formulez eu un răspuns, cu toate riscurile pe care această atitudine le implică.”
@Manzatu

Manzatu

Ceea ce urmeză să fie cuprins în rândurile pe care le voi înșirui în spațiul de mai jos, este un exercițiu. Un exercițiu în care factorul cel mai important este atitudinea celui ce îl urmărește. Rezultatul final al unui astfel de exercițiu este dependent în totalitate de atitudinea subiectului.

Să presupunem că ne aflăm în fața unui pian. Vorbim despre un pian de concert, și despre performanțele  sale ca instrument nu avem nici o îndoială. Să presupunem, din nou, că am ascultat cântând la acest pian, mai mulți muzicieni. Pianiști de valori apropiate și apreciabile, dar și dintre cei care ar trebui să mai studieze. De fiecare dată, dar de fiecare dată, aceeași piesă a sunat diferit, culmea că a sunat diferit și atunci când a fost reinterpretată de același muzician. Este posibil ca diferențele să fi fost remarcabile, sau să fi fost mai subtile, dar oricum ar fi fost…

Vezi articolul original 846 de cuvinte mai mult