A doua scrisoare dintr-un posibil recurs la Epistolarul de la Olăneşti, numit apodictic Epistolarul de la Bălţăteşti

„A.: – De unde vii?
B.: – Din Insula Fericiţilor!
A.: – Am fost în insula aceea, am fost. Îmi amintesc, acolo erau foarte mulţi fluturi, un fel de alcooluri cu petale, îţi tăiau respiraţia culorile lor, îţi sminteau cuvintele de pe limbă, îţi stîrneau polenul chipului cu o simplă vînturare de aripi, îţi stingeau flacăra din priviri de se făcea brusc întuneric în univers.
B: – Fluturi? Ah, dar nu am văzut nici măcar unul pe acolo. Cum de nu am văzut?
A. – Da, e posibil… Pentru că fluturii au fost hăpăiţi de nişte şopîrle care stăteau în locurile cele mai umbroase de unde înfulecau cu nişte limbi lungi orice vietate care mişca jur, împrejur. Cred că nici vietăţile neimaginate încă ale iadului nu erau aşa de înspăimîntătoare, în burţile lor intrau de-a valma fiinţe vii şi lumi moarte, înghiţeau tot, înghiţeau tot.
B. – Şopîrle? Mă jur pe ce vrei că nu era nici o şopîrlă … Dar nici una, mă înţelegi?
A. – Stai, stai…! Cred că au fost mîncate de nişte şerpi care se prelingeau de-a lungul crăpăturilor din piatră, care se strecurau în cele mai obscure locuri, de unde înghiţeau hulpav tot ce mişca. Iar şopîrlele acelea, de care ţi-am spus, erau hrana lor preferată. Şerpii aceia erau, după unele păreri, ultimii rămaşi din părul gorgonelor.”

Adrian Alui Gheorghe