fata noptii

revista blogurilor

Pălăguţa*


Imediat după pronunţarea sentinţei a fost condus spre Muzeul Satului, locul unde avea să-şi ispăşească pedeapsa. A fost aleasă această locaţie deoarece nimeni nu-i mai trecuse pragul de ani buni. Fosta puşcărie a oraşului, transformată în muzeu, era plină de vizitatori de dimineaţă până seara, aşa că nu mai putea fi folosită în scopurile iniţiale.

Adevărul este că nu l-au schingiuit, nici nu l-au bătut. I-au spus doar să plece dintre ei pentru totdeauna şi asta pentru că săvârşise, nu unul, ci trei păcate capitale. O astfel de conduită nu mai putea fi tolerată în oraşul de pe malul apei, motiv pentru care omorabilii cetăţeni au hotărât să-l excomunice şi i-au desemnat domiciliul forţat, pe viaţă, în muzeul de pe Deal.

Ce-i drept nu exista nici un text de lege care să încrimineze faptele sale dar toţi ştiau că sunt păcate capitale. Nimeni nu îndrăznea să comită astfel de atrocităţi, nici măcar să se gândească la aşa ceva. Puteai să furi, să faci contrabandă cu ţigări, să tâlhăreşti maşinile ce transportă valori- bineînţeles că te condamnau- dar lumea zicea cu admiraţie ai văzut ce curaj nebun a avut ?! Ori doar ei, ăsta da tip descurcăreţ ! Dar îţi ispăşeai pedeapsa şi apoi te întorceai la casa ta, la familia ta, înconjurat de o aură de om care va reuşi în viaţă, pe care te puteai baza la greu.

Dar Gheorghe Izăuan era de acum un proscris. De fapt primul şi poate singurul pentru o lungă perioadă de timp. L-a condus aproape toată suflarea urbei pe drumul de la Parcul Central, unde avuse loc procesul public, până la poarta tradiţională de la intrarea în muzeu, aia care tocmai a fost doborâtă la pământ de un vânt puternic zilele trecute. Nu l-au înjurat, nu au aruncat cu ouă sau roşii în el, doar l-au urmat în tăcere, privindu-l ca pe o ciudăţenie, poate cu o undă de reproş în priviri. Privirile lor alunecau neputincioase pe lângă Gheorghe Izăuan, nu reuşeau să-i zgârie nicidecum plantoşa de detaşare lumească pe care o îmbrăcase cu ani în urmă, asemenea cavalerilor medievali ce porneau la luptă.

Dar o lacrimă tot scăpă din ochiul drept când ajunse sub poarta marmaţiană de la intrarea în muzeu, o lacrimă pe care o rază de soare o străpunse şi o iriză astfel încât să fie văzută de câţi mai mulţi; şi toţi cei care o văzură murmurară ca la un semn Doamne iartă-l, apoi îşi făcură cruce grăbit, pe furiş parcă. Din ce motiv lăsă Ghorghe Izăuan de Dragomireşti, Bocicoel şi Ieud, aşa cum îi plăcea să se prezinte ca urmaş al familiilor nobiliare ce au dobândit aceste titluri în baza diplomelor pe piei de câine ale regalităţii medievale, să-i scape lacrima incriminată încă nu ştim dar e foarte posibil ca ea să fie legată de persoana prea-iubitei lui dulcinee, Pălăguţa Iuga de Săliştea de Sus şi Săliştea de Jos. Dragostea neîmpărtăşită a condamnatului era cunoscută de tot oraşul şi asta îl umaniza oarecum, îl făcea la fel de dezirabil precum domnii corupţi de odinioară ai Ţărilor Româneşti. Vulnerabilitatea aceasta îl făcea să pară totuşi om chiar dacă faptele sale, dovedite şi recunoscute de altfel, indicau un monstru, un diavol cu chip de înger cum îi plăcea să spună, bineînţeles cu referire la o altă persoană mult mai cunoscută opiniei publice, unei renumite interprete de muzică populară din zonă.

Cum spuneam, ajuns în faţa muzeului Ghorghe Izăuan de Dragomireşti, Bocicoel şi Ieud, lăsă sa-i scape o lacrimă, poate şi un insesizabil oftat, apoi păşi în lumea solitară a trecutului, lume ce va să devină pentru el a prezentului şi a viitorului. Un singur lucru nu au prevăzut cei care l-au condamnat şi au indicat această pedeapsă: excomunicatul era în fapt rupt de societate de mulţi ani, izolat, ocolit, neobservat. Se obişnuise deja cu regimul de izolare impus de juraţi şi asta nu avea să genereze suferinţele preconizate, nu putea să conducă la rezultatul final scontat: acela ca el, excomunicatul, să recunoască în public că a greşit şi să ceară iertare. Doar faptul că nu o va mai vedea niciodată pe Pălăguţa Iuga era de natură să-l facă să sufere, dar ce intensitate va avea această suferinţă este greu de evaluat acum. Rămâne de văzut.

*

Când a devenit necredincios nu ştie nici el. Poate că aşa a fost dintotdeauna, la fel cum poporul român s-a născut creştin în zorii istoriei sale. Îşi aduce vag aminte că în copilărie bunicii îl duceau la biserică duminica dar pentru el asta însemna doar că se va întâlni cu puştanii de vârsta lui, se vor hârjoni ceva timp, apoi când va ajunge acasă va mânca zamă de găină cu răstăuţă şi cartofi răntăliţi cu carne, mâncare ce se gătea în mai toate casele doar în zile de sărbătoare.

De fapt, niciodată nu şi-a manifestat expres necredinţa şi nici nu a încercat să adune prozeliţi în jurul concepţiei sale- fiindcă şi necredinţa este un mod de a crede în inexistenţa a ceea ce alţii cred că există- dar drept este că nu a fost văzut duminica la biserică, nici luptându-se din răsputeri de marile sărbători, alături de ceilalţi credincioşi, pentru o sticlă de doi litri de apă sfiinţită, nici sărutând crucea, nici ocolind sfintele lăcaşe în coate şi genunchi… Dar în Marmaţia zilelor lui Gheorghe Izăuan musai era să fii credincios, indiferent dacă credinţa era ortodoxă, catolică, protestantă, budistă, animistă ori musulmană, numai să crezi şi să te rogi. Chiar şi cei care, nu cu mult timp în urmă, propovăduiau cu mare convingere ateismul ştiinţific erau acum credincioşi, îşi ocupau cu sfială locurile la toate slujbele şi sărbătorile şi nu de puţine ori se numărau printre cei mai generoşi donatori ai sfintelor lăcaşe.

În ciuda acestor evidenţe Gheorghe Izăuan ocolea sistematic bisericile şi mai ales popii despre care nu avea tocmai cea mai bună părere, preferând să se reculeagă, atunci când simţea nevoia, în mijlocul pădurii ori pe malul vreunei ape. Ce bolborosea el singur în mijlocul naturii, căci sunt cel puţin trei persoane care pot să jure că l-au văzut făcând astfel de lucruri, nu putem şti cu siguranţă dar se pare că invoca spiritele pădurii şi ale apelor, culegea ierburi cu nume ciudate pe care le fierbea la ceas de noapte, uneori chiar dansa în vreun luminiş când luna nouă era pe cer şi se pare că atunci, ochi de dihănii sclipeau hipnotic în beznă fără să-i facă vreun rău.

A existat totuşi un moment în care era cât pe ce să-şi facă semnul sfintei cruci. Asta se pare că s-a întâmplat într-o duminică de iunie când hoinărind pe Valea Crivinii l-a prins furtuna, singur în pădure. Să tot fi fost zece ceasuri când a auzit prima bubuitură, undeva în Cheile Tătarilor. A privit scurt peticul lui de cer şi era albastru, intens ca privirea coconilor la vârsta la care nu au descoperit încă norii cenuşii ai minciunii. A mai făcut vreo sută de paşi spre inima codrului; parcă auzea paşii haiducilor de odinioară, fluierul jeluitor al vreunui cioban care şi-a pierdut oile sau iubita ori descântecul tinerelor adresat beladonei.

Deodată tunetul a devenit tovarăşul lui de drum, s-a insinuat şerpeşte aproape de inima-i strepezită iar peticul de albastru a dispărut. Prima dată l-a auzit frământat între pereţii Cheilor, apoi după ce a dospit destul a fost azvârlit cu putere drept deasupra capului său. Sunetul profund, ireal s-a izbit de brazii seculari care, asemenea unei orgi uriaşe, l-au amplificat şi multiplicat, ocupând tot spaţiul. Lumina, adineaori clară, abia mai pâlpîia, agoniza transformând decorul iniţial în unul apăsător, ameninţător chiar. Sunetul greu al tunetelor încovoaia brazii, un şuierat sinistru înfiora pădurea. Atunci a realizat cât e de mic înconjurat de stihii. Un fulger spulberă apa Crivinei în nenumăraţi stropi pulverizaţi pe stânci în timp ce zgomotul lui asurzitor spintecă zarea.

Acompaniat de stihii era să murmure, într-o clipă de slăbiciune, Iartă-Mă! Dar s-a corectat la timp, conştient că aşa ceva nu e posibil şi a îngânat doar, Cruţă-Mă! Ruşinat de propria-i slăbiciune a mărit pasul, şi-a facut scurt autocritica, apoi şi-a zâmbit complice: oricum rămâne între noi…

Aşa se povesteşte dar nimeni nu ştie cât adevăr e în vorbele astea şi mai ales dacă a îngânat ruga, cui a adresat-o ? Povestea cu păţania lui Gheorghe Izăuan pe Valea Crivinii este cunoscută şi vinovată de întreaga relatare este o bătrână din satul Crăceşti care l-ar fi întâlnit speriat şi ud leoarcă sub o poartă marmaţiană, unde luat la întrebări ar fi bânguit ceva în sensul ăsta. Dar nimeni nu poate băga mâna în foc că lucrurile chiar aşa s-au petrecut.

Cert este că zvonurile despre necredinţa-i intolerabilă au fost amplificate de spusele sale, la un pahar de horincă bătrână de vreo cinci ani, când martorii susţin că s-ar fi interesat de vreun meşter în lemn care să-i cioplească un stâlp de poartă marmaţian, încrustat cu funia, rozeta, şerpele şi dinţii de lup, stâlp pe care comunitatea să i-l pună la căpătâi în loc de cruce. Mai mult, visa ca locul de veci să fie pe o sprânceană de deal din jurul oraşului de unde să vă pot vedea când oi ave chef, cum ar fi afirmat şi o lucire malefică i-a trecut atunci prin ochiul drept, ăla de avea obiceiul să lăcrimeze din când în când din cauze numai de el ştiute. De bună seama că asta a pus capac speculaţiilor şi oricine avea oareşceva îndoieli cu privire la necredinţa sa şi le-a spulberat odată pentru totdeauna.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Noiembrie 15, 2012 de în despre maramures şi etichetată , , , , .

pagerank

Fatanoptii.wordpress.com Pagerank

Statistică

  • 7,976 hits

23.06.2014

Flag Counter

Arhive

Follow fata noptii on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: