Agonizează toamna…

Agonizează toamna-n Apuseni

pe tâmple se adună iarăşi ceaţa

nu-s flori, doar iarbă neagră şi licheni

abia mai pâlpâie prin râuri viaţa.

Precum un văl, mai trist decât bocitul,

se-aşterne negura în plină zi

atâta linişte-i acum aici iubito

încât îmi pare rău că voi muri.

E tristă toamna asta cenuşie, stearpă,

apăsătoare ca păcatul cel dintâi

gem Apusenii, plâng de-atâta jale

iar tu iubito, ai uitat să vii.