fata noptii

revista blogurilor

Culorile vântului (nr.4/ noiembrie 2012)


Culorile vântului

de

Vsevolod Ivanov

Vsevolod Ivanov (1895-1963) a fost un scriitor rus, membru al grupării literare Fraţii Serapion, alături de alţi prozatori sovietici cunoscuţi printre care: Konstantin Fedin, Vladimir Pozner, Nikolai Tihonov, etc. Gruparea milita pentru sinceritatea exprimării, non-conformism, pentru o artă imaginativă, nesupusa constrângerilor financiare. Însăşi viaţa lui Ivanov- fachir într-un circ siberian, participant la războiul civil de partea Armatei Roşii, este demnă de pus pe hârtie sau de ecranizat, deoarece s-a petrecut într-o perioadă excepţională, care nu putea să nu lase urme asupra oricărui muritor. Multe dintre scrierile sale s-au inspirat tocmai din războiul civil rusesc, tratarea obiectivă a subiectului atrăgând criticile unor potentaţi bolşevici care considerau că romanele sale nu corespund politicii culturale oficiale.

„Culorile vântului” captivează din primele rânduri, e un poem în proză, o litanie chiar, care te pune pe gânduri, te înfioară, te face să vezi satele, şesurile, munţii, apele şi oamenii Siberiei, te face să fii alături de ei şi să-i înţelegi. Kalistrat Efimîci, Feockla, Daria, Semion, Nikitin, Apo, Isidor, etc, personajele cărţii sunt puternic conturate, sunt vii şi mai ales sunt văzuţi de la aceeaşi distanţă, în aceeaşi lumină dogoritoare a evenimentelor care vin peste oameni ca un tăvălug şi îi obligă să facă gesturi care altfel nu ar fi fost făcute niciodată. E incredibil cum Ivanov- omul care a participat la război şi probabil că a ucis, a avut prieteni sau rude omorâţi în confruntări- poate să privească şi să descrie atât de detaşat oamenii şi întâmplările. Pentru el nu sunt vinovaţi nici albii nici roşiii, nici mujicii nici kirghizii, ei toţi se supun instinctelor şi vremurilor care nu-i lasă să se sustragă, îi obligă să facă lucruri îngrozitoare, îi obligă să se obişnuiască cu asta fiindcă altfel nu pot supravieţui. Apartenenţa la o tabără sau alta, acţiunile la care participă nu sunt dictate de raţiune ori ideologie, fiindcă personajele lui Ivanov sunt prinse într-un carusel care îi zăpăcesc, plus că nu au cunoştiinţele şi sursele de informare care să le permită să adopte poziţii în cunoştiinţă de cauză, astfel că ei acţionează la întâmplare, instinctual de cele mai multe ori, conjunctural în numeroase situaţii.

Protagoniştii participă la scene memorabile: popa Izidor îşi mărturiseşte pierderea credinţei, Feokla încearcă să-şi seducă socrul, şamanul Apo vrea să cumpere zeii ruşilor pentru poporul său, comunistul Nikitin condamnă oameni nevinovaţi la moarte, Simion omoară bolşevici pentru recompensă, Kalistrat este bănuit că a descoperit o credinţă nouă deşi el neagă asta. Toate acestea conturează o epocă care a existat şi e mai aproape de adevăr decât istoriile oficiale sau neoficiale ale Rusiei ce se metamorfoza încet dar sigur în URSS. Cartea lui Ivanov îmi aduce aminte de Donul liniştit a lui Şolohov sau de povestirile lui Aitmatov despre munţii şi stepele ţării sale.

La fel ca şi la cei doi autori amintiţi şi în „Culorile vântului” atitudinea faţă de oameni e oarecum distantă, obiectivă, deşi rezultă umanismul autorilor şi înţelegerea profundă faţă de faptele şi actele lor. Însă raportul cu mediul natural, cu pământul strămoşilor şi a urmaşilor, este unul de un lirism sfâşietor. Descrierile stepei, apelor, munţilor, soarelui, a vântului chiar, vădesc un suflet de o sensibilitate aparte, un spirit contemplativ ajuns la înţelepciunea ce ţi-o poate oferi doar o viaţă greu încercată, trăită la limită adeseori. Traumatismele vieţii se ostoiesc în mirajul naturii care e splendidă prin definiţie, e perfectă chiar şi atunci când pare a asupri vietăţile. Natura există pur şi simplu în toată puritatea ei, nu este nici bună nici rea, e singurul lucru care îl poate face pe om să devină uman.

La fel ca scrierile menţionate mai sus şi „Culorile vântului” e un manifest sfâşietor pentru pace deşi cuvântul nu e folosit niciodată. Nu e o carte lozincardă, bolşevică, antiimperialistă, e doar un murmur îngânat pentru viaţă, pentru lucrurile simple care ne fac fericiţi dacă ne aruncăm vălul de pe ochi, e o carte pe care citind-o, te poate face să renunţi la intenţia de a deveni scriitor sau dimpotrivă.

Vezi şi . . .

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Noiembrie 2, 2012 de în carti faine şi etichetată , , , .

pagerank

Fatanoptii.wordpress.com Pagerank

Statistică

  • 8,042 hits

23.06.2014

Flag Counter

Arhive

Follow fata noptii on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: