grigore ţulean (nr.4/ noiembrie 2012)

         grigore ţulean, meşter popular în lemn, săcel nr 675, jud. maramureş, http://grigoretulean.blogspot.com

         precum sunt poeţi ai generaţiei ’70, ’80, 2000 şi mai ştiu eu care, tot aşa şi meşterii populari marmaţieni se stratifică pe generaţii, se hrănesc cu ambrozia străbună, trăiesc cu un ochi în trecut şi cu celălalt în viitor spre disperarea folcloriştilor şi etnografilor care nu reuşesc să claseze odată şi odată dosarele cu tradiţia ori chiar cultura tradiţională de la oraşe şi sate;

         cam aşa se prezintă  noua generaţie de meşteri populari marmaţieni:   carţi de vizită, bloguri, site-uri, reţele de socializare, pliante, etc, etc. dar dincolo de  hainele lumeşti meşterii populari ai noii generaţii rămân ancoraţi în viaţa comunităţilor din care fac parte iar grigore e unul dintre ei, a învăţat cum e cu lucrul lemnului la şcoala de arte şi meserii dar mai ales prin bătătură, de la unul sau de la altul dintre bătrânii satului;  şi a mai învăţat să grăiască cu turiştii, să-şi prezinte munca într-o încăpere anume desemnată, să facă lucrări la comandă pentru clienţi de peste mări şi ţări după poze, descrieri ori desene; una peste alta de la meşterul din săcel poţi cumpăra o mulţime de obiecte decorative din lemn de inspiraţie ţărănească, de la platouri la fuse cu zurgălăi

          mai ales, grigore nu a uitat că e bine să ai mereu la îndemână un rând de haine tradiţionale, un păhăruţ de pălincă de pe fus ori scăriţă şi un zâmbet de bun venit; dacă e nevoie, meşterul ştie şi poveştile satului iar unde e musai nevoie de ajutor, badea Ţulean, tatăl meşterului e mereu binevoitor şi gata să contribuie la conturarea variantei originale a poveştii; aşa se face că am adus frânturi de poveşti marmaţiene şi de prin părţile săcelului, estul extrem al văii izei, locul unde începe sau poate că se termină fascinanta ţară rurală marmaţiană;

         nu o să ascund că am fost foarte încântat să aflu că pintea pribeagul o lăsat urme spirituale şi în acest colţ marmaţian în ciuda unora care ar fi preferat ca peste amintirea lui să se fi aşternut giulgiul greu al uitării; aşa se face că pe dealurile săcelului dăinuie încă două toponime care îi sunt dedicate: masa lui pintea  o lespede de piatră care, în imaginaţia localnicilor, a fost utilizată de erou şi companionii săi pentru a cina pe vremea când jăndarii erau pe urmele sale şi, mai ales, toporul lui pintea-  o formaţiune stâncoasă despre care se crede că reprezintă unealta şi/sau arma acestuia;  legenda spune că odată, mânios fiind că nu-i sunt înţelese demersurile, a izbit cu toporul  atât de tare încât acesta s-a înfipt adânc într-o ptiatră. Apoi plin de năduf ar fi spus:

          cine o fi mai vrednic ca mine, acela a putea scoate toporul din ptiatră

         dar, se pare că, un nou erou marmaţian nu s-a născut încă spre deosebire de cazul britanicilor care,  şi-au găsit repede un rege suficient de drept şi de vrednic încât să scoată din stâncă sabia dreptăţii şi să o folosească în numele şi beneficiul supuşilor săi

         bineînţeles că şi aici legendele vorbesc despre comorile ascunse de pintea şi haiducii săi în peşteri fermecate;  peştera săceleană e păzită de zâne iar muritorii nu au acces la comori deşi ştiu de existenţa lor; e o altă formă de a spune că şi pentru a ajunge la comorile adunate de pintea trebuie să ai anumite calităţi, probabil că cel care ar putea să le scoată la lumină ar trebui să fie un om bun, drept, care să le utilizeze în folosul marmaţiei şi a locuitorilor ei;  acest fapt subliniază de altfel haiducismul  pribeagului şi viteazului deoarece dacă ar fi adunat comorile în nume propriu, doar pentru a petrece cu ibovnicele şi tovarăşii săi atunci egoismul şi individualismul demersului ar fi urmat, în mod firesc, destinul valorilor ferecate în stâncă;  oricine ar fi putut să şi le însuşească şi apoi să le piardă pentru a intra în circuitul fără sfârşit al bunurilor circulante, al pieţei şi al norocului sau doar al hoţiei; dar comorile lui pintea, atât cele de pe dealurile săcelului, cât şi cele de pe gutîi, de sub creasta cocoşului ori de aiurea din marmaţia săgetată de tisa cea fără de vârstă sunt protejate de zâne, de vrăji, de forţe supranaturale tocmai pentru că acestea au un destin, la fel cum are un destin anume şi toporul pintii;  evident că încercările unor epigoni, unor hoţi ori neaveniţi de a intra în posesia comorii au sfârşit prost; se înregistrează astfel povestea ţiganului  care a aflat că porţile de piatră care apără comoara pintii se deschid odată pe an în timpul slujbei de paşte, când preotul rosteşte de trei ori formula magică

         deschide-ţi, mai-mari porţile voastre şi voi, porţi veşnice ridicaţi-vă ca să intre împăratul slavei

         uşile de piatră ale peşterii  se deschid ca la un semn şi rămân astfel până ce preotul rosteşte a treia oară formula învestită cu puteri executorii, după care se închid brusc,  astfel că cel care încearcă să-şi însuşească comoara fără drept, adică fără gândul de a o folosi în interesul comunităţii va fi pedepsit într-o formă sau alta;  în cazul de faţă, lăcomia îl face pe hoţ să se întoarcă în peşteră pentru a mai umple un sac cu aur considerând că are timp suficient pentru a ieşi cu bine din măruntaiele muntelui;  însă timpul său expiră şi în momentul în care era practic afară cu al doilea sac uşile se închid brusc şi îl prind de o margine din  gatie, generând falsa impresie că cineva a pus mâna pe el;  spaima omului e atât de mare, mai ales că e conştient că fapta sa nu e una conformă şi poate fi pedepsită aspru,  încât moare pe loc iar sătenii îl găsesc ptierit la gura peşterii cu o sumă de galbeni  cât să acopere cheltuielile de înmormântare.

Publicitate