Gheorghe (nr.3/octombrie 2012)

         Gheorghe, morarul din Sârbi, cu moara lui veche de peste 300 de ani, aşteaptă  în mijlocul morii să vină muşterii să macine un sac de grâu ori de vorbe. Pare trecut de 70 de ani, o albeaţă îi acoperă ochii, altădată limpezi,  dar şi aşa privirea lui e vie, intensă, uneori întrebătoare, mai tot timpul tristă. Cum stătea în mijlocul încăperii, aşezat pe un vechi scaun, cu bota odihnindu-i-se între mâinile noduroase ca o răchită contorsionată de sete  părea că tocmai s-a oprit din lucru să-şi tragă un pic sufletul. Şi am trăit cu impresia asta până ce nu mi-a destăinuit că moara stă  de vreo şapte ani. Nu am schimbat multe vorbe cu  badea Gheorghe, încremenirea sa şi a morii sale o samă de ani, exact atâţia cât să confere gestului greutatea cifrelor, a fost suficientă pentru a creiona o poveste.

          Pe bătrânul din faţa mea nu l-am întrebat din ce trăieşte, poate fiindcă nu întotdeauna am suficientă putere pentru a purta povara privirilor unor Ion, Gheorghe, Anuţă, Năstacă ori Vasile. Dar şi aşa am ştiut  atunci când zâmbetul aproape absent mi-a urat bun venit, când privirea întoarsă spre sine de albeaţa ochilor reflecta un trecut mult prea îndepărtat dar tocmai de aceea atât de ispititor: din amintiri. Da, asemenea altor marmaţieni care s-au trezit într-o bună zi inutili, Gheorghe morarul din Sârbi trăieşte din amintiri şi refuză să plece în marea călătorie chiar dacă aparent rostul său prin aceste locuri a luat sfârşit.

         Cu siguranţă, acum o jumătate de veac, Gheorghe şi Moara de pe vale erau în centrul lumii; puţine se întâmplau în micul sat fără ca ei să nu ştie ori să nu fie implicaţi. Ochii morarului au mângâiat poate chipul frumos al vreunei codane cu părul cânepiu şi ochii de un verde crud, arhaic sau poate de un albastru înalt, dacic, aflată cu vreo treabă prin zonă. Glasul său a dat poate sfaturi despre lume şi viaţă, vorbe grele, izvorâte din statutul lui de meşter şi prieten al duhurilor apei. Mâinile sale, noduroase acum, au mângâiat pulberea de aur a recoltelor, simţind astfel puterea şi misterele gliei. Toate au trecut acum ca un fum. Lumea în care ei se încăpăţânează să fiinţeze nu mai există decât în mintea buimacă a unora care se îndeamnă să vadă ceea ce nu e de văzut. Aş fi putut trece pe lângă el de sute de ori fără să realizez că la zece  paşi de asfaltul şoselei, dincolo de vale şi de de perdeaua verde a răchiţilor şi arinilor trăieşte un om şi moara lui veche, lăsată moştenire din generaţie în generaţie. Şi Gheorghe s-a achitat, la rândul său, de obligaţia de a păstra moara, chiar dacă acum roata ei nu se mai învârte, aşa cum semenii lui păstrează vâltorile, piua, tiara, fusul, suveica, coasa… Privindu-l cum stă în mijlocul morii, ca un semn din alte vremi, îmi dau seama că Gheorghe ar fi putut repune în mişcare roata dar faptul că nu a făcut-o arată că şi-a dat seama că timpul ei şi al lui a trecut. Preferă să aştepte încremeniţi venirea sorocului, fiindcă viaţa inutilă a morii ar fi fost poate şi mai greu de suportat ori aşa, imobilă din motive tehnice, ea şi el capătă aura misterioasă a posibilităţii amânate mereu în a deveni realitate. Într-un fel e captiv într-o lume apusă deja, în acelaşi timp însă trăieşte, poţi să-l atingi, poţi să-l dispreţuieşti, poţi să-l ignori. Ridică-te Gheorghe, ia-ţi moara ta şi umblă, pare a îngâna vântul strecurat printre frunze, deşi e clar că e prea târziu. El zâmbeşte doar şi zâmbetul său pare a spune că ştie tot ce ar trebui să ştie acum, aici, că vorbele ori îndemnurile sunt de prisos.

         Asemenea lui, pe cuprinsul Marmaţiei mai trăiesc încă oameni din alte vremuri, oameni pe care timpul nostru i-a surprins, învăluit, înlănţuit, i-a prins într-o capcană  fără scăpare. Ei au puţine variante, dintre care una este să aştepte spargerea buclei temporale pentru a se prelinge în timpul lor pentrutotdeauna. Atât timp cât un Gheorghe, o Ioană, un Vasile sau o Pălăguţă mai fiinţează voi reveni cu drag în Marmaţia amintirilor mele, chiar dacă ochiul e întâmpinat de vile uriaşe,  maşini de lux şi haine fără noimă iar auzul de muzici date prea tare, de multe ori nefericit alese.

         Este evident că lumea lui Gheorghe nu are scăpare. Ea se va refugia incet, încet în muzee, parcuri tematice, rezervaţii, amintiri, poveşti, legende. Asta nu înseamnă că nu o putem duce cu noi în gând, ca pe un bagaj oarecare, inutil de multe ori. E moştenirea noastră, cu bune şi cu rele, a lumii care a fost către lumea ce va să vină. E o moştenire căreia îi datorăm respect fiindcă fără ea noi nu am fi astăzi ceea ce suntem, indiferent ce înseamnă asta. Lumea aceasta care, practic  nu mai există decât sub formă de singularităţi şi care e tot mai dispreţuită chiar de cei care beneficiază direct ori indirect de pe urma ei e lumea care, paradoxal, aduce turişti şi bani din toată lumea. De aceea nu pot să nu aud foşnetul frunzelor ori murmurul pâraielor care îngână, ca un refren dintr-un cântec de adormit copiii,  Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…

Publicitate