fata noptii

revista blogurilor

Sam Havadtoy – pseudocronica unui succes anunţat (nr.3/octombrie 2012)


         Zeci, poate sute de articole au consemnat zilele acestea cum marele artist Sam Havadtoy şi Iubirile sale uitate au poposit în urbea de pe malul Someşului, într-o încercare de regăsire a fostelor şi poate încă a actualelor sale obsesii printr-un demers artistic introspectiv, ludic poate, evident de sorginte pop-art nouveau. Două elemente au atras atenţia ziariştilor atunci când au făcut trimitere la artist şi opera sa: originea transilvană a familiei sale şi legătura cu celebra Yoko Ono după ce aceasta a devenit văduva mai celebrului ei soţ, ambele repere paralele doar cu valoarea artistică a celui care ne-a onorat cu prezenţa.

O să evidenţiez în primul rând ce mi-a plăcut la manifestarea la care am participat şi eu cu modestul meu sony:

Evident, Sam Havadtoy a făcut o figură frumoasă: elegant, jovial, cu o mimică expresivă şi adecvată, amabil, obişnuit cu saloanele lumii mondene. Chipeş aş îndrăzni să spun, acompaniat discret de cei 60 de ani pe care nu-i ia în derâdere, îi respectă, aşa că rezultă o prezenţă ageabilă cu siguranţă.

      Apoi mi-au plăcut doamnele şi domnişoarele prezente la vernisaj, marcate de importanţa evenimentului, îmbrăcate corect, elegant, ici-colo câte o pălărie neagră trasă pe ochii umbroşi, parfumuri fine, discret dozate. Câte o figură plină de admiraţie în faţa operelor expuse, uneori mai concentrată, de cele mai multe ori derutată. Plăcerea de a fi în lume, în lumea bună a oraşului, printre opere de artă, ele însele creaţii divine concurând cu creaţia havadtoydiană cu real succes.

Poate cea mai plăcută prezenţă a fost invitatul surpriză a artistului, Arturo Schwartz, un domn simpatic din peninsulă, specialist în arte moderne, dada-ism, pop-art, etc. Cu bastonul său înfipt în pardoseala Palatului Banffi- cum a ţinut să precizeze directorul Muzeului de Artă, cu barbişonul alb şi costumul gri a fost o prezenţă distinsă. A făcut diferenţa dintre eveniment şi o simplă întâlnire, şuetă să spunem, prin simpla sa prezenţă dar şi printr-o joacă cu publicul feminin şi adorabil: îndemnat să vorbească asistenţei în italiană deoarece noi toţi, ca urmaşi ai Romei „înţelegem spontan” limba lui Petrarca, Arturo a convorbit cu cei prezenţi în engleză, generând astfel prin surpriza suprapusă aşteptărilor un moment de relaxare binevenit şi gustat de public. Dar Arturo nu a venit singur: printre participanţi au putut fi văzute feţe măslinii şi elegante de peninsulari tineri iar engleza a fost la ea acasă pe tot parcursul manifestării. Aveam să aflăm, la un moment dat, că printre invitaţii artistului se numără şi câţiva americani, deci întâlnirea culturală a fost una cu adevărat cosmopolită şi asta este un câştig evident al oraşului.

     Mi-au plăcut doamnele asistente din cadrul muzeului. Pentru ele, şi asta se citea cu uşurinţă pe feţele lor concentrate, nu era decât o altă zi de lucru, o altă expoziţie din lungul şir al celor care au fost şi care vor urma cu siguranţă. O doamnă simpatică a aşteptat răbdătoare cu un buchet de flori în mâinile obosite până a venit momentul să le paseze oficialului desemnat să le înmâneze cui trebuia, atunci când momentul a devenit oportun. Alte două doamne mai în vârstă, care cu siguranţă au văzut o căruţă de expoziţii la viaţa lor, se uitau mirate la chipurile extaziate ale fătucilor care se înghesuiau în faţa Panterei Roz sau a lui Donald Răţoiul. Una peste alta au fost prezenţe agreabile care au completat fericit tabloul de ansamblu al manifestării.

Cred că cei mai mulţumiţi de organizarea acestui vernisaj au fost fotografii. Pe ei nu îi interesează niciodată nici valoarea exponatelor, nici discursurile albe ale protagoniştilor, ei vânează chipuri, expresii, frânturi de viaţă pe care încearcă să le imortalizeze cu ajutorul aparatelor. La o astfel de manifestare ai ocazia să vezi o adevărată colecţie de aparate şi obiective care de care mai performante. Dacă nu eşti absorbit total de actul artistic în sine poţi să vezi o adevărată expoziţie paralelă şi la fel de interesantă, cea a fotografilor şi a aparatelor care îi însoţesc şi îi diferenţiază de lumea profană. Dintre ei se diferenţiază cei care sunt în exerciţiul funcţiunii sau care lasă să se înţeleagă asta într-un mod foarte evident. Sunt în primele rânduri obturând total privirea marei mase de anonimi veniţi la vernisaj, au o figură severă, aparate cât mai mari, lentile lungi şi bliţuri super luminoase. La expoziţia lui Sam nu au lipsit aceşti cavaleri îmbrăcaţi în megapixeli dar unul s-a remarcat cu siguranţă şi o să vă povestesc un pic despre el.

      Să tot fi având vreo 28 de ani şi 200 de kile, a făcut tot ce a putut pentru a eclipsa artistul venit din americo-italia, criticul venit din însorita peninsulă ori directorul aterizat doar de pe plaiurile mioritice. S-a înfipt în invitaţi fără milă cu tele-ul aproape mângîind feţele brăzdate de nobleţe şi importanţă ale protagoniştilor, s-a arcuit sublim până la îngenuchiere efectivă, când într-un gest de generozitate profundă şi-a dezgolit parţial fesele dolofane spre încântarea doamnelor simandicoase cu pălării negre, bluze negre şi ochi ca noaptea. A schimbat cele trei obiective din dotare de o sută de ori deşi se afla la maxim doi metri de iluştri oaspeţi şi invitaţi, a mitraliat pur şi simplu asistenţa cu rafale de poze pe secundă, aşa cum doar un aparat superperformant e capabil şi a transpirat abundent, lucru firesc dacă socotim efortul depus. Da, cred că a fost unul dintre protagoniştii serii deşi nu figura pe afişul oficial.

Nu în ultimul rând trebuie să-l remarc pe directorul instituţiei gazdă, Călin Stegerean, evident încântat şi mulţumit de succesul incontestabil al vernisajului. A vorbit despre dificultatea punerii în scenă a acestei expoziţii: ea a fost aranjată cu mult timp în urmă pentru ca fotograful Feleki Karoly să o poată imortaliza, apoi s-a realizat (dacă bine am înţeles) primul catalog al unei astfel de acţiuni, pozele sunt super ok, textul la obiect şi trilingv pe deasupra, calitatea catalogului de excepţie. O singură scăpare doar, gazda a fost rebotezată în finalul catalogului Stegerin, probabil că asta este varianta englezească a numelui său original, cine ştie?

În cuvântul său, inclusiv în cel scris şi eternizat astfel în paginile catalogului, Călin Stegerean ne descifrează sensurile ascunse şi profunde ale expoziţiei şi a titlului acesteia bineînţeles, fiindcă altfel aş fi fost tentat să cred că Lenin în diverse ipostaze ori eroii desenelor animate de altădată ar fi fost iubirile uitate şi redescoperite ale autorului. Aflăm astfel că pentru Sam Havadtoy „dragostea pare mereu în preajmă, deşi nu e întotdeauna vie: îngropată în apropiere, ca un cadavru ascuns în subsolul casei. Dacă pentru psihanalişti mărturisirile legate de iubire sunt cheia de acces spre sufletul ascuns al pacientului”, pentru artist sunt cheia spre trecutul său, parte vieţuit în comunism, parte în capitalism. Lămurit acum în legătură cu misterul alăturării lui Donald răţoiul cu Lenin care- loc comun însă, dar poate asta ţine de însăşi esenţa pop-art-ului, fie nu vede, fie nu aude, fie nu vorbeşte, asemenea unei reprezentări celebre de acum cu cimpanzei sau alte fiinţe care se pretează temei, par a înţelege şi motivaţia subtilă şi evident simbolistico-culturală a faptului că domnul director i-a făcut cadou distinsului oaspete un giulgiu, un simbol de trecere dintr-o lume în alta, de regulă în cea veşnică, după cum corect observa şi eminentul om de cultură clujean. Nu aş putea băga însă mâna în foc că Sam Havadtoy a fost foarte încântat de cadoul primit, posibil însă că mimica sa să fi fost adresată altor realităţi prezente şi nu cadoului în sine.

Acum, la final, nu îmi rămâne decât să spun ce anume nu mi-a plăcut din toată manifestarea la care am participat. O să fiu sincer deşi, mai mult ca sigur, voi fi catalogat în fel şi chip, personal nu mi-a plăcut expoziţia în sine. Nu am simţit nici un fior, nu mi-a tresărit nici un muşchi la vederea exponatelor dar asta nu înseamnă că le contest valoarea certificată nu doar de prezenţa importantă a invitaţilor străini şi autohtoni la vernisaj ci de însăşi critica de specialitate ori de proba timpului, trecută cu succes de Havadtoy şi operele sale prezente în numeroase expoziţii pe diferite meridiane ale lumii.

Mai multe imagini de la eveniment pe blogul turistului  clujan

Anunțuri

Despre dan moldovan

https://turistclujan.wordpress.com/

4 comentarii la “Sam Havadtoy – pseudocronica unui succes anunţat (nr.3/octombrie 2012)

  1. fosile
    Octombrie 31, 2012

    Ai fost,totusi,bun cu fotograsul.Eu as fi fost mai rau.
    Multumesc!
    Pot spune ca am participat efectiv la acest eveniment.

    Apreciază

    • turistclujan
      Octombrie 31, 2012

      Nu puteam dom”le sa dau mai tare, eu insumi aveam agatat aparatul de gat. 🙂
      Mersi de vizita si timpul acordat.

      Apreciază

      • fosile
        Octombrie 31, 2012

        La ce texte si imagini am gasit aici,nu-i pierdere de timp ci cistig.
        La acest articol mi-a placut mult si finetea sublinierilor privind partea feminina prezenta.
        Datorita faptului ca nu-mi place unde e lume multa,pierd imagini,emotii
        Le-am regasit aici,la tine si inca o data iti multumesc!

        Apreciază

      • turistclujan
        Noiembrie 1, 2012

        multumiri

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 1, 2012 de în turist clujan şi etichetată , , , , , , , .

pagerank

Fatanoptii.wordpress.com Pagerank

Statistică

  • 7,971 hits

23.06.2014

Flag Counter

Arhive

Follow fata noptii on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: