pălăguţa (nr.3/octombrie 2012)

          trei lucruri a făcut gheorghe izăuan după ce a trecut pe sub poarta monumentală şi tocmai restaurată a muzeului, în noua sa lume, departe de frământările şi iluziile vieţii normale:

în primul rând s-a gândit la prea iubita lui pălăguţa iuga de săliştea de sus şi săliştea de jos; s-a gândit atât de intens încât aproape că i-a apărut în faţa ochilor obosiţi şi trişti

aşa se face că a reuşit să-i revadă părul cânepiu adunat într-o coadă bogată şerpuind de-a lungul liniei elegante a gâtului şi poposind în final între sânii frumoşi ca două mere ionatan abia pârguite; i-a revăzut ochii verzi ca iarba crudă ce cade sub tăişul nemilos al coasei, zâmbetul sincer şi curat, gropiţa din obrazul stâng

o clipă imaginile măriucăi din cuhea, cu ochii ei albaştri, senini întotdeauna şi ale anuţăi din săpânţa, cea cu dinţii de un alb ireal care scânteiau mereu în lumina soarelui, a lunii ori a stelelor încercară să se suprapună peste cel al pălăguţei dar cu un efort de voinţă reuşi să alunge aceste dulci amintiri iar chipul iubit se limpezi din nou în mintea sa.

gheorghe izăuan se gândi cu intensitate şi profunzime la cea pe care o iubea şi la care aspira cu toată fiinţa sa; spera ca frumosul său gând să evadeze din locul izgonirii sale, să urce uşor pe iza până la strâmtura, să treacă tiptil şi nesimţit puntea, să deschidă geamul încăperii unde visa ea fără a fi simţit nici măcar de câinele fioros ce păzeşte mereu gospodăria şi, aşa pur, să fie depus la picioarele mult visatei; spera, gheorghe izăuan, că ea va primi mesajul său sincer cu inima şi mintea deschisă, că va realiza dragostea pe care i-o poartă şi în final, va abandona totul şi va veni într-un suflet să-şi petreacă restul zilelor alături de el la muzeul-închisoare, termen pe care nu l-a mai folosit niciodată deoarece se confunda evident cu adevărata închisoare muzeu din centrul oraşului.

          pe pălăguţa iuga de săliştea de sus şi săliştea de jos a cunoscut-o în exerciţiul funcţiunii într-una din zilele în care încerca să stabilească cu scrupulozitate numărul ouălor din strâmtura, mărimea şi culoarea lor; îşi aduce aminte ca astăzi, deşi au trecut mai bine de trei ani, cum s-a apropiat firesc de gospodăria familiei iuga şi sprijinindu-se cu ambele mâini pe gardul de lemn care împrejmuieşte proprietatea cântărea, în gând, care ar fi cea mai potrivită abordare pentru a afla rapid şi corect situaţia ouălor din spatele gardului menţionat; era nehotărât încă dacă să opteze pentru o abordare directă, oficială ori pentru una mai puţin convenţională, care presupunea o serie de discuţii fără legătură cu obiectul muncii sale- despre vreme, boli, noroc sau destin, când o văzu pentru prima dată.

trecu ca o nălucă de-a curmezişul curţii cu o găleată în mână, apoi după puţin timp traversă acelaşi spaţiu clar delimitat în sens invers; a reţinut doar năframa înflorată şi zâmbetul ei pierdut, zâmbet ce avea să-l urmărească de acum toată viaţa; într-o clipă a şi uitat motivul prezenţei sale în sat, răstignit pe gard o urmărea aproape absent, fascinat de ceva neclar încă chiar şi pentru el; ea s-a apropiat de gard şi probabil l-a întrebat ce caută, ce treabă are pe gardul lor dar neprimind vreun răspuns şi-a continuat treaba; a dat mâncare la porci şi la găini, apoi a adăpat marhăle, a aranjat un colţ al perdelei de la casa din faţă, cu alte cuvinte şi-a făcut de lucru pentru a-l vedea şi a fi văzută fără a da impresia că acesta e scopul vânzolelii sale; într-o vreme a obosit ori poate doar s-a obişnuit cu prezenţa lui astfel că nu i-a mai dat atenţie şi a continuat să-şi vadă de viaţa ei.

pentru ghorghe izăuan de dragomireşti, bocicoel şi ieud întâlnirea cu pălăguţa iuga a fost un moment de cotitură; privirea lui magnetizată o urmărea instinctual, înregistra amănunte de care nu era pe deplin conştient:

ochii verzi precum iarba speriată de gândul morţii, gropiţa din obrazul stâng, părul cânepiu prins într-o singură dar admirabilă coadă ce îi sporea senzualitatea juvenilă, mersul elastic …

ca prin vis înregistră zadia cu dungile ei alternative roşii şi negre şi îi trecu prin cap că acestea reprezintă de fapt succesiunea viaţă-moarte, poate chiar concepţia arhaică a tribului primordial marmaţian că după moarte ciclul vieţii se reia în anumite condiţii, că o succesiune de întuneric şi lumină guvernează viaţa omului dacă respectă riturile şi canoanele străbune; de altfel, era convins că tribul marmaţian încerca să transmită peste veacuri cunoştinţele sale primare şi esenţiale totodată prin intermediul simbolisticii portului şi al încrustaţiilor în lemn.

dar spre o nouă viaţă sau spre viaţa veşnică tindea marmaţianul? asta nu era încă clar în mintea buimăcită de dragoste a lui gheorghe, astfel că tresări atunci când tata fetei, o namilă de doi metri şi ceva, se apropie cu paşi rari, apăsaţi de gard şi zise cu glas gutural, neutru:

amu du-te hăt că aici nu îi găsi ceea ce cauţi!

abia atunci observă gheorghe că bolta înstelată strălucea deasupra capului său şi sesiză o uşoară furnicătură prin braţul drept, nemişcat de ore întregi; o lampă doar lumina slab, nesigur încăperea în care, cu siguranţă, pălăguţa se gândea la el, restul casei era atârnată de beznă.

bineînţeles că întâmplarea a făcut rapid ocolul satului, apoi a marmaţiei; tatăl pălăguţei simţi nevoia să se fălească cu frumuseţea fiicei sale, cauzatoare de victime nătânge şi fără demnă atitudine, deh, orăşenii ăştia… avea să afirme el la un moment dat în timp ce urmărea cu ochii peştioşi limpezimea rachiului din paharul nu tocmai pur pus la dispoziţie de crâşmarul vasile bârsăoan de bârsana; înconjurat de admiratori, cu siguranţă nesinceri, ion iuga de săliştea de sus şi săliştea de jos a făcut cinste întregii adunări care, cu aparent respect asculta relatările greu de crezut despre marele numărător de ouă aninat de gardul dumnealui zi de vară până-n seară.

colportarea poveştii a fost susţinută şi de bătrâna anghelina stan de săpânţa, vindecătoarea satului care, deşi stătea pe cealaltă vale avea să povestească cum gheorghe izăuan de dragomireşti, bocicoel şi ieud a horit de dimineaţă până s-a lăsat răcoarea înserării sub poarta frumoasei pălăguţa, cu atâta jale încât frunzele prunului din dreapta porţii au început să se usuce înainte de vreme şi să cadă una după alta în ritmul tânguitor al horii

frunză-n prun, frunză sub prun

ieşi mândruţă până-n drum…

ar fi îngânat nefericitul amorez în speranţa că ar fi obţinut un surâs ca un trofeu din partea alesei inimii dar aceasta chicotea în casă, în timp ce lupu godja a lui văsălie de peste vale o strângea în braţele sale imense, îi mângâia pătimaş sânii pietroşi şi îi umezea buzele cărnoase cu sărutările lui neruşinate.

dar,

       gheorghe continua să horească sfâşietor, sunetul vocii sale despica bezna oblic şi ajungea la urechile tinerelor văduve, ori a nevestelor neglijate şi un oftat adânc se ridică discret spre cer;

       în iestimp, gheorghe, cu geana agăţată de o stea, horea şi uneori lăcrima din ochiul drept, anghelina fiind convinsă că acesta a fost momentul în care suferinţa lui s-a metamorfozat în lacrimi pentru întâia oară;

       în iestimp, gheorghe continua să vadă ca prin vis părul cânepiu adunat într-o coadă bogată şerpuind de-a lungul liniei elegante a gâtului şi poposind în final între sânii frumoşi ca două mere ionatan abia pârguite; i-a revăzut ochii verzi, ca iarba crudă ce cade sub tăişul nemilos al coasei, zâmbetul sincer şi curat, gropiţa din obrazul stâng…

Publicitate