Vâju’ din Franţa (nr.2/septembrie 2012)

Povesteşte  Pătru a Ilişcai de după Huci, plecat în ceea lume amu vreo doi ai, îmbrâncit de nevasta supărată că s-o gătat horinca de prune de anu viitor:

După revoluţie or tăt zinit domni, şî din ţară şî din cele străinătăţuri, prin Botiza că tare le place pe la noi, că-i aeru’ curat şi apa bună. O tăt zinit unu din Franţa, nu ştiu cum să scrie, şi i-or plăcut căşile de lemn de pe la noi şi cetera i-o plăcut. O filmat oameni cum lucră câmpu’, cum mărg la butin, apoi la nuntă, la botez ori la mormântare… zâce lumea că o făcut un film, da io nu l-am văzut…

După o vreme o început să cumpere casă de lemn de alea vechi, vreo 5 o cumpărat până amu, şi le-o făcut mândre pă dinăuntru da p’afară n-o făcut nimnica, is tăt aşe cum le-o luat. Apoi aduce domni în cele casă pă bani, în fiecare an zin multi domni, mai ales de sărbători da’ şî-n celă zîle. Şî dintre  domnii care or zinit, o fo unu’ mai bătrân şî acela zine mai des şî zâce că tare-i mai place la noi.

Când zine domnu acela bătrân îl videau oamenii că sta ceasuri întregi sub nucu acela mare de pe coastă, ăla de lângă căsuca aia sângurucă, şi nu grăie cu nimemea, numa sta aşe sângur. Câteodată îl chema pe Sicuţa să-i zâcă din ceteră, mai trăje câte un gât de horincă, apoi zgiera… să vide pă el că-i năcăjât, ave ceva pe maţă. Odată o zâs că dacă a muri să-l îngrope sub nucu ăla mare de care v-am zâs şi să-i zâcă Sicuţa din ceteră. Tare o mai râs lumea de el când or auzât, da’ nime nu l-o crezut.

Într-o sară, anu trecut prin vară cred că o fost, povestesc oamenii că or auzât ceteraşi cântând sub nuc şî când s-or uitat să vadă ce-i, or văzut mai mulţî oameni cu lumnini în mânuri. Apoi s-o aflat că atunci l-or îngropat pe vâju din Franţa că aşe o lăsat el scris să-l îngrope în Botiza sub nuc. El o ptierit în ţara lui da l-or ars şi l-or adus în ceva ol şi olu’ acela l-or îngropat sub nuc. Şi atunci neamurile l-or chemat pe Sicuţa să-i zâcă din ceteră şi pe Gâtu, pe Stinăreanu şi pe Fătu i-or chemat la îngropăciune că erau pretini cu mortu. Da popă nu i-o trebuit, numa ceteră şi o ţâră de horincă.

Atunci sara oamenii treceu pe uliţă şî tăt tudumăneau şî stupeau în sân că nu ştieu ce îi, că nici sărbătore nu era, nici alceva să cânte ceteraşii pă deal.

Publicitate