fata noptii

revista blogurilor

Baba Docă (nr.2/septembrie 2012)


  Se învârtea sprijinindu-se pe călcâiul drept, cu părul vălurind aerul, zâmbind mereu, ba chiar râzând adesea.

Vezi? Spunea, fără să se oprească,

vezi? continua râzând, strălucind de o fericire ştrengărească, uite aşa mă privea şi întreba într-una în timp ce eu hipnotizat o învăluiam în priviri calde. Îi sorbeam din privire sânii jucând pe sub cămaşa subţire, în ritmul răsucirilor şi învârtelii ei fără noimă şi ea ştia asta.

Mai vrei? Spune, mai vrei? Hai spune, mai vrei?

Da! Da! Da! De o sută de ori da, am izbucnit. Atunci s-a oprit, tristă parcă, tot zâmbetul i-a pierit ca şters cu ştergura şi a intrat în casă. Nu a trântit uşa, nu…, a plecat ca şi cum ar fi fost singură. Nici nu mai ţin minte dacă m-a privit sau nu. Stiu doar că a plecat.

Aşa face mereu.

Atunci îmi vine să plec ca furtuna,

să rup gardul,

să arunc grindina şi jarul.

Să distrug.

Să strâng de gât pe cineva, pe oricine îmi iese în cale.

Să plâng.

Să o uit.

Să uit tot.

Să uit.

Brusc, Gheorghe se opri. I se păru că Baba Docă nu îl mai ascultă. Părea, de asemenea, că rugul pe care era cocoţată devenise mai înalt. Şi mai înalt. Aproape atingea cerul. Baba Docă devenise singura speranţă. Nimeni nu îl mai putea ajuta.

Ce a trebuit făcut a fost făcut.

Ce a trebuit dezlegat a fost dezlegat.

Ce a trebuit descântat a fost descântat.

A venit, până aici, pe vârful ăsta de stâncă special pentru ea. A căutat-o săptămâni la rând. Munte după munte, stâncă după stâncă. Toţi ştiau, şi bătrânii şi tinerii, că ea stă pe un rug uriaş de gătieje, cu olumnină în mână, gata să-şi dea foc. Pe un vârf anume. Dar nimeni nu ştia pe care. Deşi toţi au văzut-o, cel puţin aşa spuneau: Am văz’t-o ieri sară cân’ am zinit de la fân, ori de dimineaţă cîn’ o cântat cucu şi io m-am dus să adap marhăle, însă se dovedea că nu-şi amintesc cu precizie unde anume, pe care deal, pe care vârfuţ, pe care stâncă…

Dar a găsit-o într-un final.

Era atât de bătrână! Atât de uscată! Atât de ascuţită! Atât de înaltă!… frumoasă chiar, aşa lăsa să se întrevadă, că a fost frumoasă. Când anume? Nimeni nu ştia. Cu siguranţă însă că a fost.

Când e limpede zarea, spuse deodată, iar glasul ei coborî lent, ca o pană purată de curenţii calzi ai Ecuatorului, văd Ceahlăul. Dacă e limpede, limpede, văd Marea. Apoi dacă mă uit într-acolo şi braţul ei schiţă un arc de cerc de la stânga la dreapta, văd Munţii cei mari, mai încolo văd Pusta întinsă la soare, dogorită şi frământată de copitele cailor, într-acolo se văd iarăşi munţi şi turle rotunde, aurite de biserici iar aici, în partea asta văd Hotinul şi Cernăuţiul uneori.

Au trect mulţi ani de când stau aici cu flacăra pregătită… sute chiar…

Atunci, înainte, eram în sat. Eram tânără, frumoasă, cuminte şi hoream dumnezeieşte. Când hoream uitam de mine. Nici vântul nu mai adia. Florile doar parcă răspândeau o mireasmă plăcută, o idee mai puternică. Eram fericită.

Apoi l-am văzut pe Gheorghe. Venea din pădure horind, mândru, parcă ar fi fost la nuntă, nu la lucru. Doamne, cât era de frumos!

Cuvintele se rostogoleau singure, descriau tumbe în aer, apoi aterizau pe covorul moale de iarbă ca să-şi tragă răsuflarea. Să fie mai expresive, să prindă din culoarea florilor ori din melodia, fluierată molcom de o pasăre.

A fost aşa.

Gheorghe era frumos ca un siruţ de busuioc. Dar era însurat. Ăsta era mare bai. Dar dragostea, când loveşte din senin ca trăsnetul în câmpul drept ca palma, nu are oprelişte. Nu are nimeni forţa să i se opună. Sau ce să i se opună. Sau să gândească raţional. Ori să gândească doar.

Aşa că Baba Docă, nefiind încă babă ci doar fătucă fără minte îl urmări cu privirea albastră. El o privi verde, aproape tăios, pretinse faţă de sine, faţă de ea, faţă de toţi că nu o vede. Acasă îl aşteptau doi ochi negri înfipţi într-un chip frumos, mistuitor. Acum exista doar ea, femeia cu ochi de tăciune şi suflet de foc.

Docă oftă.

Primul ei oftat mişcă frunzele codrului abia perceptibil. Primul ei oftat a fost durere reprimată, cocoloşită la sân, ascunsă sub faldurile unui zâmbet. A fost frigul care te împresoară într-o zi caldă de vară. Atât.

Restul ursuz al zilei a trecut ca un nor rătăcit de ploaie.

Când s-a înserat a luat drumul codrului, ceva o mâna irezistibil spre poiana cu flori şi căderea aia de apă ca o minicascadă. Încă nu ştia că poiana va deveni a Docăi. Asta nu ştia încă nimeni, poate doar codrul presimţea. Când a ajuns s-a răcorit în apa rece a pârâului. A băut chiar un pumn de apă ca să-şi astâmpere arşiţa.

La început a îngânat o doină. Frunzele fagilor, ale stejarilor, ale mestecenilor au frământat aerul. O îndemnau să tacă. Lumina albă a mestecenilor îi călăuzeau paşii spre casă.

Dar ochii ei nu vedeau.

Urechile ei erau surde.

Doar nările absorbeau parfumul misterios al pădurii.

O buhă a sfâşiat noaptea cu ţipătul ei ca un pumnal.

Atunci a ştiut că va veni. Aproape îi auzea respiraţia grăbită, aproape îi simţea izul transiraţiei tinereşti.

Vocea ei nu mai putea fi oprită. Cântecul se înălţa în noapte lovindu-se de luna buimacă, căscată de mirare. Vântul, stârnit de frica lupilor sau de cântul sălbatic al fetei transfigurate, îndoia nemilos copacii. Codrul îi spunea cu framăt de frunze şi geamăt de trunchi îndoit: taci! Vântul vânăt, luna căscată, apa aruncându-se sinucigaş de pe o stâncă îi spuneau: taci…! Avea Docă urechi să audă ceea ce era de auzit?! Ea continua să cânte sfâşietor de trist, îşi cânta deja nenorocirea neştiută încă dar presimţită poate. Când luna a ajuns în crucea ceriului a apărut Gheorghe. Puţin nesigur pe el, puţin mirat de drumul lui în noapte călăuzit de horea Docăi. Ca o chemare de demult. Ca o chemare de dincolo.

Am venit, Docă… am venit dacă m-ai chemat.

Văd, şopti ea, ca prin vis.

Am venit să-ţi spui că am văzut când te-ai uitat la mine cu privirea aia ruptă din ceriu. Am văzut, da’ îs însurat, tu ştii… am juruit… nu să poate Docă.

Privirea albastră şi privirea verde s-au întâlnit şi s-au plăcut în ciuda specialiştilor în potrivirea culorilor care susţin că aşa ceva e imposibil. De o parte şi alta a pârâului, două fiinţe tremurând se priveau în tăcere sub lumina palidă a lunii. Gheorghe îi ceru Docăi să-şi despletească părul şi să se învârtească cu mâinile depărtate, ca o cruce vie, în mijlocul poienii. Cu părul în vânturi, capul puţin înclinat spre stânga, ochii închişi, zâmbetul abia şters… aşa te-am visat, aşa te visez mereu spuse el cu buzele încleştate.

Apoi au îngenunchiat de o parte şi alta a firului de apă, faţă în faţă. S-au privit îndelung, fără grabă, fără ascunzişuri. Între ei luna îşi oglindea chipul de ceară.

Doamne iartă-mă pentru ce am făcut şi pentru ce nu am făcut spuse şoptit Gheorghe.

Iartă-ne Doamne, în veci Amin şopti şi Docă.

Între ei firuţul de apă, cât două pălmi de cosaş curgea ca o graniţă. Tot mai încet, tot mai întunecat. Din când în când fâşâitul vreunei cucuvele curioase părea să se audă deasupra lor. Dinspre sat se auzi întâiul cântat de cocoş.

Docă, zările să varsă

Lasă-mă să mărg acasă

La copii şi la nevastă.

Docă, zările să varsă.

Doca se ridică de pe firava lui umbră întinsă de lună pe covorul verde. Eliberat, el se ridică şi plecă spre sat. Încet, fără grabă, ca un om care are tot timpul din lume. Ca un om care ştie că ceva s-a frânt pentru totdeauna în ordinea lumii. Ea a mai rămas în poiană. A ascultat urletul haitei crescând până la cer. A ascultat şoaptele apei şi ale vântului, foşnetul frunzelor mişcate de duhurile pădurii. A ascultat, o clipă doar, zborul liliecilor orbi, a simţit mirosul florilor şi a plecat spre sat. Fără grabă, ca un om conştient că viaţa nu va mai fi la fel niciodată.

Aşa a fost.

Gheorghe nu a mai avut somn. Cum închidea ochii o vedea pe Docă dansând în poiană, sub luna palidă, cu părul despletit, capul uşor înclinat într-o parte. O auzea horind o doină de dragoste neîmpărtăşită dar profundă. Definitivă chiar. A devenit tot mai tăcut, tot mai palid, tot mai absent. Ochii lui verzi s-au ofilit. Privea mereu spre codru şi ofta. Noaptea stătea pe prispă cu ochii înfipţi în smoala întunericului, până amorţea de frig şi de dor.

Oamenii au ştiut atunci.

Şi-au adus aminte de fata cu ochii ca ceriul verii. De fata înaltă, slabă ca o vargă dar atât de frumoasă. Cu glasul ei dumnezeiesc. Şi-au adus aminte de Doca mereu absentă, care noapte de noapte mergea în codru după vreascuri. Îmbrăcată în alb, cu părul despletit, cu ochii pierduţi în cele zări.

Da, oamenii au ştiut şi au hotărât.

Au venit într-o seară cu mic cu mare acasă la ea. Popa cânta o rugăciune, toţi praporii au fost scoşi din biserică. Şi icoanele, inclusiv cea făcătoare de minuni. Peste tot mirosea a busuioc şi tămâie. Au chemat-o afară şi ea a ieşit, despletită, cu părul ei frumos atingându-i şoldurile, cu un zâmbet şters. Credea că au venit colindătorii sau era vreo sărbătoare nouă sau doar una uitată. Popa cânta într-una. Sătenii îşi făceau cruce cu sârg, cu patimă, cu frică s-ar putea spune. Au stabilit că Doca, frumoasa fată din satul lor e Fata Pădurii. Aşa a spus vrăjitoarea satului după ce descântecele ei n-au avut efectul aşteptat. Acum trebuiau să o sacrifice pentru binele comun. Altfel nu era chip.

Au dus-o la fântâna din centrul satului. Au dezbrăcat-o uimindu-se de frumuseţea trupului. I-au tăiat părul, apoi sânii abia rotunjiţi şi au aruncat-o în fântână.

Sub tăişul fierului Docă a simţit durerea, apoi ura, apoi disperarea, apoi groaza cea mai profundă. Nedreptatea satului, ca un munte de foc prăbuşit asupră-i. Toate urcau în ea tumultos, haotic, incontrolabil. Ochii ei azurii au devenit aproape albi, apoi de un albastru atât de închis încât păreau negri- tăciuni aprinşi în orbitele groazei. Urletul ei s-a frânt în puţul rece, trupul ei s-a spart în milioane de cioburi de durere.

Apoi s-a reîntrupat.

Din durere, groază, nedreptate şi ură.

Fără voia ei.

Fără conştiinţa ei.

A izbucnit din adâncul fântânii, cu un şuier ameninţător, înconjurată de un nor de aburi şi fum, cu ochii arşi, cu părul noduros ca o mătură de răchită, cu ura şiroind pe trupul slab, alungit, imatur încă. A plecat spre codru în timp ce vârcolacii muşcau din lună, păsările ţipau sfâşîind aerul, un stol de corbi străbătea cerul oblic, întunecând apusul. A plecat într-o trombă de fum şi praf vânăt, unii spuneau că zburând chiar.

A plecat în codru spre a nu reveni niciodată.

Noaptea, uneori când vântul adia şi mirosea vag a flori, sătenilor li se părea că o aud. Babele îşi strângeau la piept nepoţii, nevestele îşi iubeau bărbaţii cu disperare. Se temeau să nu plece. Îi chema Docă. Acolo, în poiană, îşi pieptăna părul încâlcit, se spăla cu apa izvorului şi horea un cântec de dragoste, sfâşietor. Avea un glas dumnezeiesc. Haita o acompania dintre copacii seculari, aşezaţi roată. Când o ajungea dorul, dansa în mijlocul poienii îmbrăcată în alb, cu părul răsfirat atingând copacii, cu ochii închişi. Părea o nălucă. Vietăţile pădurii o ascultau cum cântă şi o priveau cum dansează în linişte. Doar frunzele foşneau uneori, florile miroseau mai puternic parcă iar o buhă spinteca noaptea cu vreun ţipăt prelung.

Aşa a fost.

Aşa îşi aduc aminte bătrânii satului şi îşi fac cruce. Le e frică de ea dar nu o blastămă, nu o ocărăsc. Îşi fac cruce doar.

Gheorghe privea spre rugul tot mai înalt al Babei Docă, mai senin parcă. Ar fi vrut să-i povestească mai departe despre fata care îi face inima să plângă dar nu-şi mai găsea cuvintele. Pe nesimţite îşi făcu şi el un rug, un mic turnuleţ, din vreascurile găsite în jur. Păsări negre aduceau în ciocurile mari crengi şi crenguţe pe care şi le punea sub el, urcând astfel tot mai sus, spre cer. Aproape ajunse la aceeaşi înălţime cu Docă. Acum îi vedea mai bine chipul. Nu părea atât de bătrână, avea ochii azurii, părul lung- lung, mătăsos, negru ca noaptea, zâmbetul şters. De departe, cocoţaţi în vârful construcţiei lor ciudate, păreau două stânci paralele profilându-se pe ceriul înstelat al nopţii. Între ei se căsca o prăpastie dar păreau din acelaşi timp. Vârcolaci zburau frânt în jurul lor speriind luna. Priveau în zare spre ceva nedefinit. El spre fata care-i frânse inima. Ea spre Gheorghe care şedea năuc pe prispă, noapte de noapte şi ofta adânc. Atât de adânc că paserile codrului se mişcau în cuiburi.

Când vântul adia a vară şi a miresme de flori ea îngâna un cântec. Toate vieţuitoarele lumii se opreau să asculte.

Cu siguranţă, avea un glas dumnezeiesc.

Anunțuri

8 comentarii la “Baba Docă (nr.2/septembrie 2012)

  1. mariuca nemes
    Septembrie 12, 2012

    faina poveste, misterioasa si incitanta

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 1, 2012 de în despre maramures şi etichetată , , , .

pagerank

Fatanoptii.wordpress.com Pagerank

Statistică

  • 7,971 hits

23.06.2014

Flag Counter

Arhive

Follow fata noptii on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: