Pictorul (nr.1/ august 2012)

Nimeni nu ştie când s-a apucat să picteze, dar aşa îl cunoşteau toţi, drept singurul pictor din oraşul dintre ape. Putea fi văzut zilnic cu şevaletul sub braţ, plimbându-se pe malul Izei în căutare de subiecte, cu pipa în colţul gurii şi cu basca sa decolorată înclinată spre urechea stângă. Nu fuma, însă pipa era mereu prezentă, aşa îşi închipuia că trebuie să arate un pictor care se respectă.

Aşa l-am prins şi eu, prima dată l-am văzut în urmă cu vreo zece ani, într-o seară blândă de toamnă cînd luminile crepusculului mângîiau  delicat frunzele galbejite ale plopilor de pe dig. Prietena mea a fost aceea care mi-a atras atenţia asupra lui: uite, a ieşit pictorul la vânătoare de lumină şi în glasul ei era un amestec de ironie şi respect. Apoi l-a salutat, nu ne cunoaştem, spuse ea senină, dar toţi îl salutăm, e Pictorul nostru doar, şi de atunci îl salut şi eu, cu respect şi o doză abia perceptibilă de ironie, la fel ca toţi concitadinii mei.

De obicei e singur, cufundat în gândurile sale artistice neînţelese, deseori priveşte fix către un ceva aflat pe culmea dealului sau în unda apei, căutând poate să dezlege vreun mister existenţial. Oamenii spun însă că pictorul nu refuză decât arareori o invitaţie la o cafea sau doar la o discuţie despre lumină, forme, perspectivă sau compoziţie.

L-am văzut şi eu de câteva ori la Albăstrica în compania unor concitadini, sorbind gânditor din cafea, plimbând alene pipa dintr-un colţ al gurii în celălalt sau pur şi simplu mângâindu-şi pierdut barba galben-argintie. Le vorbea comesenilor despre picturile sale, probabil, iar aceştia după câteva minute îşi pierdeau răbdarea, începeau să se foiască pe scaun, privirile lor deveneau alunecoase, imposibil de stăpânit, câte un zâmbet neutru, forţat chiar, le brăzda faţa uitat acolo de ceva timp, dar el continua să vorbească făcând abstracţie de ei, de nepăsarea lor, însufleţindu-se pe măsură ce înainta în subiect, gesticulând apoi din ce în ce mai des până ce se trezea singur la masă, obosit, dezamăgit uneori.

Rar era văzut în compania unei tinere blonde cu ochi verzi, un verde cald totuşi, veşnic în negru. Unii spuneau că e fiica sa, alţii că e un renumit fotomodel din oraşul de peste deal, iar cei mai suspicioşi spuneau cu invidie că e amanta pictorului. I-am văzut şi eu de câteva ori şi pot spune că formau un cuplu ciudat, potrivit insă în ciuda evidentei diferenţe de vârstă.

Pictorul avea o obsesie, am aflat mai tarziu, dorea cu disperare să picteze lumina aşa cum şi-o închipuia el, misterioasă în primul rând, difuză şi revelatoare în acelaşi timp. În pânzele sale, naive totuşi, lumina se strecura prin negura ce urca de pe suprafaţa apei către mijloculul dealului, lumina ce scobora oblic peste culme, scăpată printr-o spărtură vremelnică a norilor întunecaţi aducători de ploaie, sau doar fasciculul transversal care lumina o parte a dealului ca o imensă lanternă, lasând restul peisajului în semiobscuritate, în întuneric chiar, delimitând astfel lumea văzută de cea nevăzută, generând posibilitatea inventării elementelor ce nu se văd cu clariatate, improvizînd astfel realităţi doar de el ştiute. Dar rezultatul nu-l mulţumea niciodată, continua să vină zilnic pe malul apei, indiferent dacă era vara sau iarnă, în căutarea luminii magice, revelatoare. De obicei aştepta, cu pânza pregătită, culorile preparate şi pensulele înşirate într-o ordine numai de el înţeleasă, aştepta deci naşterea luminii, împreunarea ei cu negura sau întunericul, spargerea acesteia în fascicule. Întunericul e perfect în timp ce lumina e imperfectă spuse odată pictorul în încercarea de a-şi explica fascinaţia faţă de jocul ancestral, definitiv şi veşnic dintre lumină şi întuneric.

Într-o seară, pictorul aştepta ca de obicei lumina, schiţînd peisajul din faţa sa peste care urma să se suprapună viziunea mistică a ultimelor raze de soare, observa cu interes jocul haotic în aparenţă al milioanelor de musculiţe care se fugăreau în fasciculele de lumină reflectate de undele Izei, presimţind că acum se va naşte lumina absolută, cuprins de un fior mistic, al aşteptării. Razele blânde de soare se strecurau cu greu printre copacii din vârful dealului, poposeau apoi pe malul apei desenând umbre şi forme alese. Un fascicol lumină feeric un bătrân copac, generând o scenă delimitată de unul din braţele sale aproape orizontale, înclinate puţin spre apă, iarba şi florile de la baza sa păreau scăldate de o lumină aurie în timp ce în jurul  copacului părea că se lăsase întunericul deja. O scenă minunată, aşteptată, visată o întreagă viaţă.

Şi pictorul nu se lăsă rugat. Febril, cu tot corpul pătruns de un tremur imposibil de stăpânit, cu mâinile pline de culorile amestecate dezordonat, instinctiv, în încercarea de a surprinde cît mai fidel ceea ce vedea, pictorul mâzgălea pânza cu mişcări imprevizibile, fracturate de emoţie, rupt de realitate, absent din această dimensiune. Apoi soarele coborî în spatele dealului şi lumina se stinse. Magia dispăru. Tremurul pictorului mai continuă o vreme, emoţia persista încă, imposibil de înlăturat. După o vreme, liniştea îşi făcu loc şi în sufletul pictorului. Zâmbi, apoi îşi strânse uneltele, împachetă pânza fără să o privească şi fericit plecă spre casă. Pe digul străjuit de plopi tremurători, pictorul fredona un cântec. În jurul său, o aură, rămăşiţă a luminii poate. Apoi linişte deplină, liniştea sfântă a mulţumirii sufleteşti, a creaţiei desăvârşite chiar.

La scurt timp în presa locală apăru o scurtă ştire în care se anunţa dispariţia unei copile. Ultima dată a fost văzută pe malul apei, culegea flori şi fredona un cântec la modă. Nu se ştia nimic despre dispariţia sa dar ipotezele, care de care mai alarmiste, circulau în micul oraş de pe malul Izei.

Cineva remarcă, la o cafea, faptul că locul unde a fost văzută ultima oară e frecventat constant de pictor şi acest enunţ s-a răspândit treptat în oraş, săpând adânc în comştiinţa publică, devenind in timp o certitudine: musai trebuie să ştie ceva pictorul, iar dacă nu a spus nimic până acum înseamnă că are ceva de ascuns. Şi apoi, îl cunoaşte cineva cu adevărat? Înseamnă oare că un pictor, fie el chiar unul talentat, este obligatoriu o persoană onestă?  Da, aceste întrebări nu puteau fi oprite, îndoiala se strecură pe nesimţite în sufletele cinstite ale concitadinilor şi se înrădăcină acolo temeinic, adânc, definitiv. Cert este că poliţia nu avea probe să-l încrimineze aşa că nu s-au luat măsuri împotriva sa, dar tocmai acest fapt a alimentat poate suspiciunea.

Pictorul află târziu despre bănuiala ce plana asupra sa. Remarcă însă că e salutat tot mai rar, până ce, într-o zi, nimeni nu se mai obosi să-l onoreze cu gestul ce parea firesc cândva, privirile alunecau pe lângă el, la început jenate, acuzatoare apoi, telefonul suna tot mai rar până ce într-o zi constată că a amuţit definitiv. Atunci a simţit un gol în stomac, telefonul care adesea îl enerva cu apelurile prea dese, inutile şi inoportune se încăpăţâna să tacă. Acum stătea in faţa lui dorindu-şi cu disperare să-l audă ţârâind, zadarnic însă. Îşi spuse atunci că acesta e sfârşitul, nu ştia că sfârşitul apare abia atunci când ai murit în faţa propriei tale conştiinţe. Era încă prea legat de lume ca să realizeze adâncimea întunecoasă şi incestuoasă a sfârşitului deşi a trăit relativ izolat toată viaţa, visa chiar la o existenţă de pustnic undeva în munţi sau pe o insulă pustie.

De pe podul suspendat Pictorul privea, de ceva vreme, apele limpezi ce se scurgeau continuu către un  scop definitiv, nedesluşit însă. Amintiri ce păreau uitate reîviau rând pe rând, urmând o logică ascunsă. Cu gesturi calme se dezbrăcă de hainele ce păreau să-l stânjenească, le aranjă apoi cu grijă, pedant chiar, dar rezistă tentaţiei de a se arunca în mijlocul  apelor. Îşi aprinse o pipă. Medită apoi.

De trei ori rezistă  ispitei  de a se arunca in apele, când albastre, când verzui ale Izei, de tot atâtea ori pipa sa, de decor până atunci, fumegă. Apoi începu să adie un vânt călduţ, straniu, frunzele copacilor de pe marginea digului începură să se desprindă una câte una. Un fior îl străbătu din creştet, transversal, i se făcu frig din interior. Se îmbrăcă deci. Paşii îl purtau pe dig, plutind parcă. Frunzele se desprindeau tot mai des din copacii aliniaţi în stânga sa, deşi vântul contenise deja, definitiv. În urma sa, digul se transforma tăcut in nisip, se împrăştia apoi sub forţa neutră a uitării. Îşi încheia existenţa efemeră.  Se trezi pe malul apei. Singur. Privind adânc în adânc. Ascultând sunete primordiale.

Îşi aprinse din nou pipa şi înaintă calm spre mijlocul apei, într-un loc în care Iza curgea leneşă, nepăsătoare, absentă. Frunzele galbene, unele cărămizii, pluteau în jurul său sfidând gravitaţia. Un dans de frunze invadă malul apei, o doină se auzea în surdină. O ceteră auzea Pictorul, doinind. Înconjurat de frunze, acompaniat de ceteră, învăluit de fum ori ceaţă doar, dispăru treptat în mijlocul apei. Definitiv.

Nimeni nu se miră de dispariţia Pictorului. Lumea spunea că a trăit şi a murit discret. Uneori se lăudau cu el, singurul pictor al micului oraş dintre ape. Tânăra din marele oraş a venit într-o zi şi a luat ultima lucrare a Pictorului, apoi  a vândut-o pe bani buni la o licitaţie din capitală. Unii critici spuneau că o floare de pe această pânză aducea vag a chip de copil. Alţii zâmbeau ironic doar.

Uneori, copacii de pe malul apei işi scuturau frunzele galbene, cărămizii unele, fără motiv aparent. Se părea că o ceteră doinea despre munţi şi văi necunoscute, o ceaţă lăptoasă se ridica de pe Iza iar frunzele se fugăreau haotic, sfidând gravitaţia. Atunci oamenii îşi aduceau aminte de Pictor. Fără ură, fără remuşcare. Detaşaţi doar. De obicei absenţi.

***

 

 

 

Publicitate