Matusa Ioana din Breb (nr.1/ august 2012)

       O vizită scurtă în Breb este suficientă şi revelatoare, în acelaşi timp, pentru a sesiza transformările dramatice prin care trece satul maramureşan. Simpla plimbare pe uliţele satului care, în mod ciudat par a se ramifica din loc în loc, ca o amprentă a roirilor săvârşite de-a lungul veacurilor de neamurile băştinaşe care simţeau nevoia de noi spaţii, apropiate însă de matca dătătoare de identitate şi forţă, este suficientă pentru a remarca amestecul haotic de vechi şi nou.

Nu poţi trece cu vederea vilele insinuate între căsuţe de lemn ori maşinile străine din care se aud tânguiri maneliste, parcate pe uliţe desfundate, lângă vreo horincie sau gard de nuiele. Alăturarea acestora spune involuntar poveşti despre timpul care curge implacabil, despre lucruri de neevitat într-o lume vie, aflată într-o continuă devenire.

Dincolo de garduri, şindrilă, lemn mângâiat cu barda sau cuţâtul, rămân poveşti nespuse, poveştile oamenilor încremeniţi în timp, care nu prea înţeleg ce se întâmplă în jurul lor, tot ce e clar e că au pierdut ritmul. E începutul sfârşitului pentru o lume în agonie, o lume care a păstrat şi transmis identitatea acestor meleaguri veacuri la rând şi care acum constată că firul s-a rupt, nimeni nu mai e interesat de ceea ce au de transmis mai departe după ritualul neîtrerupt până acum.

În Maramureş, femeile bătrâne sunt apelate în semn de respect cu termenul de Mătuşă, chiar dacă nu există vreun grad de rudenie între respectivele şi mai tinerii lor interlocutori.

Pe mătuşa Ioană am întâlnit-o în Breb într-o seară de iulie. Am povestit puţin cu dumneaei, peste gardul acoperit cu şindrila sfărâmată de intemperii şi timp. La cei aproape 90 de ani nu ar pleca din sat. Unde să se ducă? E resemnată cu viaţa pe care o duce şi e mulţumită că nu a pticat la pat şi poate să-şi asigure traiul zilnic. Nu are pensie, nu are vreun venit. Pentru societatea românească nu există. Parcă e vreo nălucă din alte timpuri aşteptând vremea când trebuie să plece dincolo la întâlnirea cu strămoşii.

I-am făcut câteva poze, aşa peste gard, din mers cum se zice. Imaginile arată o femeie bătrână care pare să jelească ceva. Adevărul e că mătuşa Ioană era chiar veselă în momentul acela, îmi povestea despre nepoţi sau strănepoţi răspândiţi prin cele lumni, oameni realizaţi, la casele lor.

Dar gardul peste care priveşte, pe care pare că se caţără încercând să vadă mai bine ce e dincolo, în lumea adevărată, mâinile schimonosite sau poate înobilate de truda zilnică spun o altă poveste. O poveste care nu poate fi revelată pur şi simplu unui străin aflat în trecere prin lumea ei ca printr-un parc de distracţii. Unul din mulţii români prinşi în vârtejul ameţitor al integrării occidentale în absolut, foarte convins că nimic din ce avem aici nu merită păstrat, dornic să renunţe cât mai rapid la tot ceea ce e balast acum, azi, înfrigurat să se asimileze, să se piardă în mulţime.

Mătuşa Ioană priveşte peste gardul de lemn acoperit cu şindrilă, cu ochi senini- de un albastru dacic şi privirea dumneaei, care alunecă peste faţa mea ca peste luciul apei din Tăul Morărenilor, îmi aduce aminte fără să vreau de un cunoscut scriitor sud-american cu al său Oameni de porumb.

Publicitate